Un film istoric: Odessa în flăcari


Este vorba de o coproducţie româno-italiană din 1942 descoperită din întâmplare în arhivele studiourilor Cinecitta din Roma (se credea că a fost distrusă), în 2005, şi restaurată de curând.

Carmine Gallone – un regizor italian cu peste 120 de filme regizate, majoritatea istorice – în acceptul şi cu implicarea Ministerului Român al Propagandei, face un film în care invadarea Odessei de către armata română pare un act glorios. La final, soldaţii înfig steagul României în locul stelei bolşevice şi trupele defilează cântând „Vom izbăvi al patriei norod / Vom reclădi destinele române”, deşi, după s-a demonstrat, armata română a săvârşit un masacru de o cruzime inexplicabilă: peste 20.000 de civili împuşcaţi sau arşi de vii în câteva zile.

De altfel, premiile acordate de Bienala de la Veneţia în anii de război (iar Odessa în flăcări a luat marele premiu), au fost considerate compromise (şi compromiţătoare), pentru că favorizau propaganda extremei drepte, deşi multe dintre filmele premiate, inclusiv acesta, aveau evidente calităţi cinematografice.

Prima ciudăţenie a acestui film, altfel bine realizat, cu toate „defectele” pe care i le găseşte privitorul de azi – teatralitate, lirism, patetism – este că e vorbit în italiană, deşi majoritatea actorilor sunt români, iar acţiunea se desfăşoară în România. Filmul se deschide cu o mamă (soprana Maria Cebotari, o vedetă în România la vremea aceea) care-şi adoarme fiul cu o poveste: „Traian a dat naştere unei naţiuni, a noastră, care se numeşte România, iar cuvântul România înseamnă fiul Romei, fiul dreptăţii şi civilizaţiei” – şi altfel s-a pecetluit şi legătura româno-italiană.

O imagine excelentă

Scenariul e semnat de Nicolae Kiriţescu şi Gallone şi urmăreşte drama unei familii de români din Basarabia, în contextul invaziei sovietice din 1940. Două sub-intrigi amoroase traversează filmul: soprana Maria Teodorescu are un admirator care se prezintă muzician dar se dovedeşte a fi un temut ofiţer al armatei sovietice, Smirnoff, iar soţul acesteia lipseşte în zilele invaziei pentru că e plecat cu amanta în vacanţă. În cele din urmă, soţul îşi recuperează onoarea, soţia şi copilul sechestrat de bolşevici, pentru eliberarea căruia soprana a cântat luni la rând în barurile Odessei.

Tabăra în care se află filmul e clar stabilită: ofiţerii români sunt buni ca pâinea caldă, iar bolşevicii îi înfometează pe copii şi le chinuie pe mame („dacă e mic, va creşte, dacă e bolnav, se va însănătoşi. Esenţial e să devină un bun bolşevic”). Scenariştii au însă inteligenţa să-şi nuanţeze un personaj, pe Smirnoff, care realizează, îndrăgostit fiind, pentru ce atrocităţi a semnat.

Desfăşurarea de forţe, pentru acest film, e impresionantă: avem marşuri, trieri ca în lagărele naziste, scene de luptă, de cazarmă, dansuri populare şi spectacole de operă. O imagine excelentă, plus câteva interpretări şi dialoguri reuşite. Carmine Gallone nu se aventurează totuşi atât de adânc în întortocheata istorie a Odessei şi îşi vede de dramele personajelor pe fondul luptelor, deşi finalul (mai ales) e clar prelucrat pentru a mulţumi Ministerul Propagandei şi a alina durerile unui subiect atât de sensibil cum e anexarea Basarabiei la URSS.
Ulterior, comuniştii veniţi la putere au ars copiile din România pentru că prezentau (mai degrabă sugerau) ororile comise de armata sovietică în Basarabia.

În final, e o lecţie despre cum cinematografia manipulează istoria. Sau invers.

Via

 

Previous Hitler's Forgotten Ally: Ion Antonescu and His Regime, Romania 1940–1944
Next Film: Golgota Basarabiei

No Comment

Care este opinia ta ? Ai curajul sa spui ceea ce gandesti !