Terfelirea Romaniei si a Armatei Romane continua pe patriotism.md


Postez 2 articole preluate de pe patriotism.md:

DRUMUL “GLORIOS” AL ARMATEI ROMÂNE DE LA STALINGRAD LA BAGDAD

EPISODUL I. Cu cîntece, flori şi zîmbete la trecători…

În Mesajul său către Ţară din 23 august 1994, Mihai I de Hohenzollern, ultimul rege al României, spunea cu accentele mîndriei în glas: “România poate sta cu fruntea sus în faţa popoarelor. Stau mărturie faptele de eroism ale Armatei Române, marele număr de ostaşi şi de ofiţeri pe piepturile cărora au strălucit ordinele Mihai Viteazul, Steaua României şi celelalte ordine şi decoraţii, stau mărturie sutele de mii de vieţi jertfite pe cîmpurile de bătălie ale Răsăritului şi Apusului”.

Într-adevăr, «pe cîmpurile de bătălie ale Răsăritului şi Apusului» Armata Română a strălucit printr-o admirabilă lipsă de eficienţă atît în Primul, cît şi în al Doilea Război Mondial. În anul 1859, Franţa a încercat, prin împăratul Napoleon al III-lea, să creeze, prin unificarea principatelor dunărene Valahia şi Moldova dintre Prut şi Siret, o «zonă de stabilitate şi civilizaţie în Balcani». Nobilă intenţie, jos pălăria în faţa ei, cu precizarea că, de fapt, se urmărea încropirea unui stat-tampon menit să contracareze interesele în această regiune ale marilor puteri de atunci: Imperiul otoman, Imperiul habsburgic şi Imperiul rus. Cu toate că drumul de la intenţie pînă la realizare de obicei este lung şi întortocheat, într-un timp relativ scurt s-a văzut că proiectul francez a eşuat, noul stat apărut pe harta Europei fiind mai degrabă un fel de formă fără fond, un fel de mireasă fără corp, folcloric vorbind: parcă este, parcă nu-i, mîna n-ai pe ce să pui… Prin felul ei tradiţional de a fi din start– băşcălios, coţcăresc, şmecheros, şarlatanesc – România a avut, are şi, probabil, va avea încă mult timp capacitatea rarisimă de a produce celor din jur probleme şi necazuri chiar şi în cazul în care figurează sau, mai bine zis, acţionează pe post de aliat. Pe parcursul anilor s-a demonstrat fără drept de tăgadă: pînă la urmă, toate oalele coţcăriei diplomatice şi militare româneşti se sparg în capetele aliaţilor săi. Dar să nu anticipăm, ci să lăsăm faptele să vorbească în graiul lor sugestiv şi nepărtinitor.

În Primul Război Mondial, România a fost aliata Rusiei, dar în această calitate i-a pricinuit mai multe neplăceri decît servicii.

Nu întîmplător în cercurile militare ruseşti mulţi au fost împotriva intrării ei în tabăra ţărilor care luptau cu Germania. “Analizînd toate consecinţele intrării României în război de partea Antantei, M. A. E. rus şi Statul Major General au ajuns la concluzia că este mai bine să aibă România neutră decît aliată – ţara avea o graniţă lungă şi greu de apărat”, scrie istoricul V. K. Şaţillo.

Rămînînd neutră, România ar fi creat o zonă de tampon între sudul Rusiei şi armatele Puterilor Centrale, dar intrînd în război se impuneau eforturi imense din partea Rusiei pentru apărarea unui aliat vădit slab. Genaralul A. A. Brusilov declara încă din 1915 că intrarea României în război va costa Rusia acelaşi număr de divizii, indiferent de partea cui se va afla ea. Dacă va fi de partea inamicului vor fi necesare pentru a-i înfrînge armata; dacă va fi aliată – pentru “a menţine” sectorul românesc al frontului. Şi Brusilov nu s-a înşelat defel în prognozele sale.

Alegînd multă vreme de partea cui să treacă, negociind cînd cu Germania, cînd cu Antanta, în speranţa că va primi pentru «ajutorul » oferit Transilvania şi Bucovina, care intrau în componenţa Austro-Ungariei, avînd şi pretenţii asupra Basarabiei, care aparţinea Rusiei, urmărind totodată desfăşurarea acţiunilor militare şi aşteptînd momentul favorabil pentru a se afla cu garanţii de partea învingătorilor, România a intrat pînă la urmă în război la 27 august 1916. Din păcate, tocmai atunci cînd “ofensiva lui Brusilov se sufoca, iar împrejurările favorabile trecuseră” (V. N. Vinogradov). Această întîrziere fusese determinată de timpul necesar şmecheriei româneşti tradiţionale pentru a finaliza operaţia comercială “de valorificare a recoltei anului 1916”: „înainte de a declara război nemţilor, guvernul de la Bucureşti a vîndut Puterilor Centrale toate rezervele de cereale şi petrol ale ţării, la un preţ foarte mare, estimînd că ulterior va primi totul pe degeaba din partea Rusiei” (A. A. Kersnovski).

“Generalii ruşi priveau cu scepticism capaciţăţile militare ale unei armate române prost înzestrate, pregătirea corpului ofiţeresc nerezistînd, în general, nici unei critici”(V. K. Şaţillo). Astfel, generalul A. A. Samoilo, aflat la începutul anului 1916 la Bucureşti, într-o misiune diplomatică, şi observînd generalii români dedicaţi unor plăceri deşarte, „considerîndu-le un lucru şic pentru vremuri de război”, a tras concluzia că „nu te poţi aştepta la nici un folos din partea unei armate comandate de asemenea conducători”. Şi acest lucru s-a adeverit. Alăturîndu-se trupelor frontului rusesc în acel moment şi în acel loc unde inamicul nu avea nimic la graniţă, cu excepţia grănicerilor, armata română a trecut frontierele Ungariei şi Bulgariei în sunete de marşuri triumfale. Dar, atacate prin surprindere de rezervele aduse de bulgari, două divizii româneşti au fugit rapid din Bulgaria, cu tot cu numeroasele ordine Mihai Viteazul, în interiorul României.

Evoluţia acţiunilor militare desfăşurate de armata română “a depăşit cele mai negre aşteptări ale pesimiştilor… Inamicul a năvălit în teritoriul românesc” (V. N. Vinogradov). La sfîrşitul lunii decembrie 1916, germanii, hotărînd să ofere românilor o lecţie, au ocupat cea mai mare parte a teritoriului românesc, inclusiv

Bucureştii.

Generalul A. A. Brusilov îşi amintea mai tîrziu: “La puţin timp după începerea acţiunilor de către armata română s-a dovedit în mod clar: conducerea militară superioară română nu are nici o reprezentare despre dirijarea trupelor în vreme de război; trupele sînt prost instruite, cunosc doar aspectele de paradă ale problemelor militare, artileria nu ştie să tragă, artileria grea aproape că nu există, iar muniţia pentru ea este foarte puţină. În asemenea condiţii nu este de mirare că au fost rapid înfrînte”.

Dar şi atitudinea românilor în ajunul înfrîngerii era obraznicarogantă şi provocatoare: ei nu doreau să-şi coordoneze acţiunile cu ruşii, ascunzîndu-le acestora dispoziţiunile şi planurile propriului Stat Major General, într-un moment cînd „poziţia avantajoasă, de flanc, a României ne determina să estimăm că germanii se vor năpusti cu toată puterea pumnului lor asupra acestui mic stat, pentru a le interzice ruşilor orice posibilitate de a influenţa politic Balcanii şi pentru a-şi deschide ieşirea în flancul liniei de apărare a ruşilor. Mă îndoiesc că armata română, lipsită de experienţa luptelor, ar rezista presiunii germanilor şi, în aceste condiţii, alianţa cu România ar fi avut numai un caracter negativ pentru Rusia, cum şi s-a întîmplat în realitate” (A. M. Zaioncikovski, comandant de divizie şi corp de armată în anul 1916, ulterior profesor şi autor de lucrări despre Războiul Crimeii şi Primul Război Mondial).

Se pune de la sine întrebarea: „De ce trebuia atrasă România în război, cînd se ştia că armata română nu corespundea nici celor mai modeste exigenţe pretinse armatelor moderne?” (A. I. Verhovski).

Motivul era evident: Franţa – iarăşi Franţa, ca şi în secolul al XIXlea!

–, cu o energie deosebită, a condamnat-o să intre, urmărind să dizloce cît mai multe forţe de pe teatrul de vest al acţiunilor militare.

Aliaţii occidentali ai Rusiei, în special Franţa, au avut şi cel mai mare avantaj: „de pe umerii francezi pe cei ruseşti a fost mutată povara a nouă divizii germane bine pregătite” (A. A. Kersnovski). Iar Rusia, pentru a salva proaspeţii aliaţi, a fost nevoită să trimită 36 de divizii de infanterie şi 13 de cavalerie, împotriva cărora acţionau 30 de divizii de infanterie şi 7 de cavalerie din patru state inamice.

În acest fel, “victoria diplomatică a Antantei, legată de intrarea României în război, s-a dovedit a fi o victorie a la Pyrrhus, aşa cum prognozau strategii militari ruşi. România nu a putut opune nimic inamicilor săi, părăsind ruşinos cîmpul de luptă. Ca rezultat, pentru a salva ţara de la înfrîngerea inevitabilă, în România au fost aduse trupe ruse, după care frontul de est s-a lungit cu 1. 000 de kilometri. Forţele armatei ruse, care şi aşa sufereau de insuficienţa armamentului, au devenit din acel moment tot mai diluate” (V. K. Şaţillo).

Cu toate că s-a dovedit un atît de incapabil aliat al Rusiei împotriva Germaniei, Austro-Ungariei şi chiar al Bulgariei, în anul 1918 România a profitat cu entuziasm, cu cîntece, flori şi trădări, de slăbiciunea aliatului şi protectorului său de dăunăzi, pentru a realiza pe seama lui „România Mare”. În perioada războiului civil ea a participat la intervenţia împotriva Rusiei Sovietice, ocupînd în ianuarie 1918 Basarabia şi interpretînd comedia despre aşa-numita unire „liber-consimţită” cu România. Clădirea în care la 27 martie 1918 Sfatul Ţării şi-a desfăşurat lucrările şedinţei festive de unire a Basarabiei cu România era înconjurată de trupe ale armatei române.

Nu mai stăruim asupra atmosferei de dublă teroare în care s-a votat atunci, dacă ţinem cont de faptul că după 14 ianuarie 1918 fusese arestat Congresul III al ţăranilor basarabeni; că în perioada imediat premergătoare votului din 27 martie 1918 au fost împuşcaţi de către armata română cinci deputaţi ai Statului Ţării: Rudiev, Prahniţchi, Ciumacenco, Panţîri şi Cotoros. Dar să nu ne abatem, cu sfînta unire mirobolantă, de la trebi: apetitul declanşat prin surprindere nu era încă potolit şi trupele române au continuat să se deplaseze către Nistru, începînd ofensiva asupra Odesei.

În ciocnirile care au urmat cu soldaţii roşii au întîmpinat o rezistenţă serioasă, după care au iniţiat negocieri, iar între 5-9 martie 1918 au semnat „protocolul cu privire la lichidarea conflictului ruso-român”, prin care acceptau retragerea trupelor din Basarabia şi renunţarea guvernului român la orice amestec în viaţa internă şi politică a acesteia.

Dar ţi-ai găsit omul, românul adică, care să se ţină de cuvînt şi de litera tratatului! „România a căpătat însă o amînare de la istorie în îndeplinirea acestor condiţii, deoarece noul val de evenimente (sub forma ocupaţiei austro-germane şi a amplului Război civil) a separat pentru multă vreme ambele părţi” (N. Kakurin). Moscova, care niciodată nu a acceptat anexarea Basarabiei de către Bucureşti, a reuşit să şi-o readucă abia după două decenii.

Între timp, în interiorul Rusiei s-a declanşat Războiul civil, trupele române au ocupat Bucovina de Nord în noiembrie 1918, iar de la Austro-Ungaria, aflată în dezagregare, a cucerit Transilvania.

DE BOSTAN LA FUNDUL PANTALONILOR

În primul episod al serialului Drumul glorios al Armatei Române de la Stalingrad la Bagdad am arătat, în bază de citate şi documente, cum Armata Română a strălucit printr-o admirabilă lipsă de eficienţă pe fronturile Primului Război Mondial.

În prima conflagraţie mondială, România a fost, la insistenţele Franţei, aliata Rusiei. Cu toate că s-a dovedit un aliat total incapabil al Rusiei împotriva Germaniei, Austro-Ungariei şi chiar a Bulgariei, în ianuarie 1918 România a profitat cu entuziasm de slăbiciunea provizorie a aliatului şi protectorului său de dăunăzi, ocupînd Basarabia şi interpretînd comedia despre aşa-numita unire “liber consimţită” a acesteia cu “Patria-mumă”.

În întreaga perioadă 1918-1940 relaţiile dintre Rusia sovietică şi România au fost destul de încordate, principalul “punct incandescent” rămînînd „problema basarabeană”. Momentul pentru rezolvarea ei a apărut abia în condiţiile de după declanşarea celui de Al Doilea Război Mondial. La 26 iunie 1940, guvernul URSS a transmis României o notă în care, printre altele, se spunea că Uniunea Sovietică socoteşte necesar şi oportun, în interesul restabilirii justiţiei, să se treacă împreună cu România la rezolvarea imediată a problemei revenirii Basarabiei la Uniunea Sovietică.

Guvernul român a încercat să evite un răspuns concret, dar o nouă notă diplomatică a URSS, prin care se cerea României ca, pînă la 28 iunie, orele 14. 00, să elibereze de contingentele militare teritoriile indicate, a forţat-o să accepte propunerea sovietică.

În septembrie 1940, în România a venit la putere guvernul militaro-legionaro-fascist al lui Ion Antonescu. El a considerat aceste evenimente drept “agresiune sovietică neprovocată de ceva anume împotriva unei victime slabe – România Mare”. Dar pierderile ei teritoriale din 1940 nu s-au limitat la Basarabia şi Bucovina de Nord: la sfîrşitul lunii august Germania a impus României «al doilea arbitraj de la Viena», conform căruia acesteia i-a fost luată Transilvania de Nord şi transmisă Ungariei horthyste, iar altui aliat al nemţilor, Bulgaria, i s-a redat sudul Dobrogei, potrivit tratatului româno-bulgar din 7 septembrie 1940.

Acţiunile ulterioare ale României ca aliat al lui Hitler au fost legate îndeosebi de speranţa ei de a-şi recăpăta teritoriile pierdute în vara anului 1940 şi de a obţine altele noi drept răsplată pentru ajutorul acordat în războiul împotriva URSS. Dictatorul român I. Antonescu, obţinînd acordul fuhrer-ului pentru lărgirea „neîngrădită” a frontierelor, pe seama Ucrainei, a devenit „cel mai loial dintre aliaţii Germaniei şi la prima solicitare trimitea imediat pe front noi trupe” (E. N. Kulikov). Ulterior, I. Antonescu remarca, într-o convorbire cu generalul Erik Hansen, şeful misiunii militare germane la Bucureşti, că “România a pus la dispoziţie, la intrarea în război cu URSS, cu mult mai multe divizii decît îi ceruse comandamentul german” (N. E. Levit).

Armatele 3 şi 4 române au acţionat în Moldova şi Ucraina, în Crimeea, Cuban şi Caucaz; au participat la luptele pentru Odessa, în 1941, Sevastopol şi Stalingrad, în 1942, au acţionat împotriva partizanilor din Crimeea, în 1943, împreună cu nemţii, s-au retras, sub loviturile Armatei Roşii, înapoi către propriile graniţe, în 1944, şi peste tot au suferit pierderi grele. În total, în perioada celui de Al Doilea Război Mondial, în luptele împotriva trupelor sovietice România a pierdut 350. 000 de oameni. Conform altor surse, pierderile ei în oameni pe frontul de Est au fost aproximativ de 630. 000 de morţi, răniţi şi dispăruţi.

NOTĂ: Tradiţional politizată, naţionalistă, eroizantă şi ortodoxizantă, pînă şi istoriografia românească din ultimii ani este totuşi nevoită să recunoască îndrăzneţ cu jumătate de gură: tragedia României a fost că armata ei era total nepregătită pentru un război precum cel în care intrase. Nepregătită şi foarte puţin motivată. “Comportarea militarilor români după declanşarea Operaţiunii Iaşi-Chişinău (20 august 1944) este blamabilă în gradul cel mai înalt” (academician Florin Constantiniu). Cu mult înainte de punerea în aplicare a planului Barbarossa, cercurile germane din România au estimat că „armata română este de cel puţin 10 ori inferioară ca pregătire morală şi material celei poloneze”. Cunoscînd bine starea morală şi materială a armatei române, probabil anume din această cauză Adolf Hitler, la întrevederea de la Munchen (12 iunie 1941; deci, cu 10 zile înainte de începerea agresiunii împotriva Uniunii Sovietice!) cu Ion Antonescu, i-a spus acestuia că nu solicită participarea României la războiul din Est. Reich-ul dorea mai întîi de toate o ţară “stabilă şi neutră”, care să nu-i lărgească frontul de luptă şi să o alimenteze cu petrol şi grîne – materii indispensabile pentru maşina de război germană. Aşa a fost, este şi va fi întotdeauna: ambiţiile mari la popoarele mici năpaste mari aduc.

Statul Major al frontului Stalingrad, analizînd operaţiunile contraofensive din septembrie 1942, a tras următoarea concluzie: “Unităţile româneşti, chiar dacă erau relativ suficient completate, dispuneau de o capacitate de luptă destul de scăzută. Peste tot unde au atacat unităţile noastre, chiar şi cu forţe inferioare inamicului, românii au fost bătuţi… De asemenea, s-a stabilit că în spatele unităţilor româneşti se aflau detaşamente de baraj germane, cam la o divizie – un batalion german”.

Înşişi generalii germani nu-şi ascundeau dispreţul faţă de aliaţi, numindu-i, ironic, „armatele Ligii Naţiunilor” şi „popoare auxiliare” (E. N. Kulikov). În scrisorile soldaţilor români capturate la Stalingrad se spunea: “relaţiile cu nemţii sînt mizerabile”, “nemţii ne tratează dispreţuitor”, „ni se adresează cu porecle jignitoare”, „îşi bat joc de noi”, „soldatul german se consideră îndreptăţit să facă observaţii ofiţerului armatei române” ş. a. m. d. (Epopeea Stalingradului).

Se înţelege că, la rîndul lor, aliaţii germanilor nu nutreau o simpatie deosebită faţă de aceştia. “Dar, în acelaşi timp – o probează documentele – “drăguţii de aliaţi” nu rămîneau în urma nemţilor cînd era vorba despre jaf şi batjocorirea populaţiei… În satele din sud-vestul Stalingradului, populaţia reclama abuzurile românilor, care, efectiv, nu permiteau nici unei femei să treacă” (Epopeea Stalingradului).

La sfîrşitul lunii august 1941 – declara după război Gheorghe Alexianu, fost guvernator român în Transnistria – sosind la Tiraspol, eu am primit dispoziţiunea scrisă de la viceprimul ministru al României Mihai Antonescu ca imediat să trimit în România 1.500 de tractoare cu toate instalaţiile şi ustensile… În perioada cît am stat eu la postul de guvernator al „Transnistriei”, adică din august 1941 pînă în februarie 1944, de mine a fost rechiziţionat de la populaţia locală şi trimis în România mai mult de 75. 000 de vite mari cornute, 12.000 cai, 100. 000 oi, 23.000 porci, mai mult de 300. 000 de păsări de casă… Comandantul diviziei 10 române, generalul Trestioreanu, după ordinul Mareşalului Antonescu, pentru înfricoşarea populaţiei de pace, a împuşcat mai mult de 20. 000 de cetăţeni sovietici”.

Comportîndu-se ca nişte cuceritori înfumuraţi faţă de populaţia civilă din teritoriile ocupate, în situaţii de luptă însă, românii nu au demonstrau nici pe departe minuni de vitejie. Astfel, în raportul de informare al secţiei speciale NKVD a Frontului Stalingrad din decembrie 1942 se arăta: „Nemţii au încetat definitiv să aibă încredere în aliaţii lor români. Le-au luat armele şi-i folosesc la munci auxiliare, la construcţia amenajărilor defensive. Soldaţii români n-au mai văzut pîinea din momentul realizării încercuirii, la 20 noiembrie – primesc o singură masă pe zi seara, o ciorbă cu 150-200 g carne de cal. Germanii declară că n-au de ce să-i hrănească pe români, deoarece ei oricum se predau”. Locotenentul Kurt Hofmann scria în jurnalul său: “Românii fug fără să se uite înapoi. Ofiţerii lor au şters-o de la Don din timp, sub pretextul unei convocări. Se milogesc. Cu o asemenea adunătură noi trebuie să învingem!”.

În august 1944, trupele sovietice au declanşat o amplă ofensivă în cadrul operaţiei Iaşi-Chişinău, executînd lovitura principală asupra unităţilor române. Încercuirea şi înfrîngerea marii grupări de trupe germane şi române au provocat căderea regimului Antonescu. La 23 august 1944, în România s-a declanşat o revoltă armată, mareşalul Antonescu a fost arestat, la ordinul regelui Mihai I, şi, chiar în ziua următoare, la 24 august, noul guvern a declarat război Germaniei, iar la 12 septembrie a semnat armistiţiul cu URSS, SUA şi Marea Britanie. Astfel, în perioada finală a războiului, în 1944-1945, românii – pînă nu demult inamici ai URSS şi sateliţi ai Germaniei – au devenit aliaţi în coaliţia antihitleristă. Nou formatele Armate 1 şi 4 române au apucat chiar să lupte împotriva foştilor tovarăşi de arme, germanii şi ungurii, pierzînd în luptele cu aceştia 170. 000 de oameni morţi, răniţi şi dispăruţi.

Astăzi, după atîțea  ani de la sfîrşitul războiului, asupra imaginii fostului adversar nu se poate să nu influenţeze încercările lui de revizuire deschisă a trecutului, ceea ce se face activ în România ultimilor ani.

Astfel, încă din 2001, la Bucureşti s-a inaugurat un monument al lui Ion Antonescu, “mare patriot”, “împuşcat în mod barbar la insistenţele Moscovei”. Despre rolul lui în comiterea multor crime de război, inclusiv în deportarea şi uciderea a cel puţin un sfert de million de evrei din teritoriile ocupate în Moldova, Ucraina şi Rusia, presa şi istoriografia românească de astăzi tac ruşinate, în timp ce-l glorifică pe «Conducătorul de căpetenie».

În şedinţa Consiliului de Miniştri din 8 aprilie 1941, Ion Antonescu mărturisea: „Aşa am crescut eu, cu ură împotriva turcilor, jidanilor şi ungurilor. Sentimenul acesta de ură împotriva duşmanilor patriei trebuie împins la ultima extremă”. Cu toate că din ordinul „conducătorului” au fost exterminaţi sute de mii de evrei, istoricul moldovan Anatol Petrencu, lider al partidului Mişcarea Acţiunea Europeană, scrie că „regimul lui Antonescu n-a fost un regim fascist. Orice porcărie este finanţată la Chişinău de către români şi unele organisme americane, cu condiţia ca ele, aceste porcării, să îi facă probleme Rusiei şi, implicit, Moldovei.

VIA

Previous Germany, UK Back Romania in Moldova against Russia
Next Istoria zilnica a unui telespectator

1 Comment

  1. Damaschin
    30/04/2014
    Reply

    Si cum a intrat rusia in posesia Basarabiei??

Care este opinia ta ? Ai curajul sa spui ceea ce gandesti !