Spre aducere aminte: Mihai Eminescu


La 15 iunie 1889, Luceafărul se stingea pe pământ, ca să se aprindă pentru totdeauna pe cerul neamului românesc.

Avea 39 de ani.

Astăzi se împlinesc 123 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu. Ultimul romantic.  

Ne ducem aminte de Eminescu la aniversare si comemorare. In rest, Adio. Va aduc aminte de Casa de la Varatec, lasata prada uitarii si distrugerii… totul cu voia Bisericii si a preputernicilor vremelnici.

Acum 2 ani cand am fost acolo, maicutele nici nu voiau sa-mi spuna cum ajung acolo…

Odă (în metru antic)


Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei ’nălţam visători la steaua
Singurătăţii.

Când deodată tu răsărişi în cale-mi,
Suferinţă tu, dureros de dulce…
Pân-în fund băui voluptatea morţii
Ne’ndurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus.
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…
Pot să mai re’nviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii turburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniştit, pe mine
Mie redă-mă! (Mihai Eminescu)

Versurile sale înfloresc în centrul universului nostru, al românilor.

Iar cei care au lăsat să le pătrundă, în suflet, măcar o rază din lumina sa de astru, nu au cum să nu şoptească măcar un vers scris de el, astăzi, la 15 iunie.

În Cartea de impresii a Memorialului de la Ipoteşti, locul în care, dacă te laşi purtat de legănarea codrului sau de  parfumul teilor, poţi simţi că l-ai întâlnit pe Mihai Eminescu, s-au scris multe cuvinte de iubire pentru Poet. Reacţia vizitatorului este una de pioşenie, aproape.
Pentru că: “La zidirea Soarelui, se ştie,/ Cerul a muncit o veşnicie,/ Noi, muncind întocmai, ne-am ales cu,/ Ne-am ales cu domnul Eminescu./ Domnul cel de pasăre măiastră,/ Domnul cel de nemurirea noastră-Eminescu.(…).”
Poate cele mai frumoase versuri închinate de un poet, Grigore Vieru, lui Mihai Eminescu. În ianuarie 1988, Grigore Vieru a ajuns, în sfârşit, în casa lui Eminescu: “Ai ajuns prea târziu la mine, am ajuns prea târziu la Tine, bădie Mihai, Te rog să mă ierţi. Sunt fericit că am, în sfârşit, norocul să-mi lipesc lacrima inimii de această eternă Icoană mereu născătoare de noi şi noi minuni româneşti”. Grigore Vieru, 1.I.1988.

Un alt vizitator îi scria, într-un stil familiar: “Dragul meu Mihail, am trecut să văd ce mai faci. Am găsit fânul pus la uscat şi mormintele părinţilor tăi, am văzut liniştea verdelui şi umanitatea împletită cu divinul din fiinţa «argaţilor tăi». Îmi este foarte dor de tine, dar sper să ne vedem odată şi odată ca să putem sta de vorba mai mult decât data trecută…. Voi veni lângă tine plină de maci şi de frumoase spice de grâu. Aşa mă vei recunoaşte. Dacă vei citi cuvintele mele, bucură-te, pentru că te iubesc şi te aştept”. Indescifrabil, 15 iunie 1995.

Eminescologul Petru Creţia scria, de data aceasta mai mult pentru vizitatori, dar poate şi mai mult pentru cei care încearcă să-l transforme în colb şi nu-i înţeleg acea lumină de astru. “Gândiţi-vă la acei ultimi şase ani ai lui, gândiţi-vă cu durere şi cu respect. Au fost ani de-a lungul cărora Eminescu n-a mai fost Eminescu şi în care Eminescu ştia bine, cu o suferinţă sfâşietoare, că nu mai este Eminescu. Dar în care nu ştia, umilit de neputinţă, ce va rămâne din el, că locul lui se va afla, pe veci, printre poeţii cei mai puri şi mai înalţi ai lumii. Anii aceia au fost, după aspra lege a firii, răscumpărarea unei prea mari arderi, a unei prea îmbelşugate şi străbătătoare respiraţii, a unor prea mari, zădărnicite şi zadarnice, iubiri, dintre care nu cea mai mică a fost pentru neamul lui. A trăit atunci ca un om îngropat în nimicnicie, fără să ştie că va învia spălat de tot răul lumii şi că, în eternitatea istoriei, toţi ai lui, noi cu înaintaşii şi urmaşii noştri, îl vor iubi ca pe nimeni altcineva.” 1 VIII ’91.

Îl vor iubi… “Pentru că noi, românii, suntem prin naştere eminescieni, eu simt astăzi emoţia reîntoarcerii la locul naşterii mele adevărate. Vă mulţumesc printr-o plecăciune de suflet că mi-aţi oferit prilejul de a trăi acest sentiment. Eusebiu Ştefănescu, azi –15-iunie-2000.”

Citind cartea de  impresii am primit o lecţie de patriotism şi una de dragoste de Eminescu: “Orice român trebuie să treacă prin Casa Eminescu, fie cea din simţirea lui, din opera citită, fie cea din urmele lăsate de Eminescu. Ferice de acei români care au avut acest drept de la naştere – să vină oricând la Ipoteşti. Ferice de mine că am ajuns aici. Va trebui să fac altceva de azi înainte. Încă nu ştiu bine ce anume. Dar ştiu – ceva mai mult decât până acuma. Valentina Butnaru, preşedintele Societăţii «Limba noastră cea romană» de la Chişinău.
Aug.2001”.

Poate că în fiecare an, la 15 iunie, pe la ora 16:30 (un martor povesteşte că la această oră a murit Eminescu după ce ar fi fost lovit în cap cu o piatră), ar trebui să se instituie minutul naţional de tăcere. Spre aducere aminte.

Previous Comorile stramosilor nostrii daci
Next Dor de Eminescu: De doua ori pe an, in rest uitare !

No Comment

Care este opinia ta ? Ai curajul sa spui ceea ce gandesti !