Ortografia – o problemă de istorie a culturii româneşti


Eseu:
Ortografia – o problemă de istorie a culturii româneşti de Alexandru Niculescu

Ortografia – o problemă de istorie a culturii româneşti – Chiar dacă, în discuţiile despre ortografia limbii noastre, rîndurile de faţă sosesc prea tîrziu şi prea de departe, ne-am asumat riscul de a ne implica în dezbatere. Mărturisim că am ezitat: dar editorialul d-lui Nicolae Manolescu Cum scriem, în România literară, 38) ne-a adus aminte că, lingvist şi filolog fiind, aşa cum parafraza pe vremuri Roman Jakobson, nihil linguistici me alienum puto.

Cu atît mai mult cu cît, în perioada post-decembrie 1989, despre ortografie şi despre schimbarea ei s-a tot scris – deşi, cum am mai spus-o, era mai necesar a schimba ţara şi mentalitatea, nu ortografia!

Dar în 1990-1991, ortografia noastră "cea nouă" a fost adoptată. Scrierea "cu â din a" şi formele sunt(em, eţi) au fost adoptate, regulile ortografice din 1953 – ulterior, în 1965, modificate – au fost, cu democratică furie anticomunistă, abolite… Pentru ca, azi, după atîţia ani, să se constate că normele academice nu-s (integral) respectate şi să se simtă nevoia unor intervenţii, în forţă, ale Parlamentului! Avem deci o ortografie ce trebuie păzită prin legi.

Dar… Niciodată în istoria culturii noastre regulile ortografice nu au fost impuse cu anasîna! Şi nici supravegheate, legal.

În 1932, cînd Sextil Puşcariu şi Academia dominată de Ardeleni şi de ideea justă a reafirmării latinităţii limbii române eloborau (împreună cu T. A. Naum) "îndreptarul ortografic" (cu "â", cu sunt etc.) – un grup de lingvişti – şi nu dintre cei mai puţin însemnaţi! – la Iaşi (Iorgu Iordan), la Bucureşti (O. Densusianu, Al. Rosetti) şi-au "permis" să nu ia act de indicaţiile academice şi să continue a scrie sînt (din lat. sint, 3 pl. conj. prez.) şi mînă etc. Al. Rosetti a scris chiar o critică amănunţită împotriva ortografiei Puşcariu (deşi Al. Rosetti nu era în Academie). Iorgu Iordan, la Iaşi, publica articole şi edita reviste ştiinţifice (Buletinul "Al. Philippide") în acelaşi mod: ignorînd.

Bineînţeles, aceştia aveau un temei istoric-filologic. Din "Moldo-Valahia", uşor indiferentă la străduinţele transilvănene de afirmare a "naţionalităţii" latine a Daco-Romanilor (termen pus în circulaţie de Şcoala Ardeleană) – ideea tradiţiei scrierii româneşti prevala asupra ideii politice de evidenţiere a latinităţii limbii noastre.

În Bucureşti, şi la Iaşi, se ştia că reforma ortografiei latinizante preconizate de miticii cărturari ai Şcoalei Ardelene şi de urmaşii lor în cultură, în tipăriturile de la Blaj, Buda sau de la Viena avea drept ţel integrarea limbii române în latinitate. Ei au fost cei care au suţinut că notaţia fonemelor â, ă, ţ, ş etc. (care, după ei, erau… slave!) trebuiă latinizată. Şi au propus: â în campus > câmp), î (în rivus > rîu), ê (în foenus > fên), ô (în fontana > fôntâna) şi û în… sûnt (cu timpul, accentul circumflex a fost uitat). Aceste propuneri reprezentau cel dintîi efort românesc de a conferi limbii noastre romanice un alfabet latin. Adaptarea fonemelor limbii române la alfabetul latin era tot atît de complexă precum fusese, în sec. XIV-XVIII, aplicarea alfabetului slavon la fonematica românească (mai multe slove chirilice pentru acelaşi fonem, foneme româneşti care nu-şi găseau notaţia potrivită etc.). Trecerea la alfabetul latin a fost o realizare de mare însemnătate cultural-naţională – după cum se ştie.

Atunci cînd Ardelenii au trecut în Moldo-Valahia, propagînd ideile latinităţii daco-romane, "luptele" cu ortografia chirilică s-au manifestat în alt fel, mai temperat. I. Heliade Rădulescu, deschizătorul de largi perspective culturale pentru Românii din Ţara Românească, trebuie bine înţeles. Heliade şi-a început acţiunile filologice prin simplificarea alfabetului chirilic românesc şi introducînd parcimonios unele litere latine (astfel ia naştere "alfabetul de tranziţie"). În Gramatica românească din 1928 (a se consulta ediţia excelentă a Valeriei Guţu Romalo, Ed. Eminescu, 1980) autorul, voind să continue tradiţia scrierii româneşti, consideră că "fraţii noştri din Transilvania şi Banat… (vrednici de toată lauda…) pentru ortografie însă care voiesc să o introducă scriind cu litere latineşti, bine ar fi fost să urmeze duhului italienesc, adică a scri după cum vorbim…" (şi nu etimologizînd, n.n.). Heliade voia "restabilite literele străbune… şi expulsia atîtor slove de prisos pentru limba română" (ed. Guţu, p. 459). Fără îndoială, Heliade urmează ideile care circulau în Transilvania Şcoalei Ardelene, de unde provenea învăţătorul său luminat Gh. Lazăr ("doctor în teologie", hirotonisit arhidiacon, dar şi francmason) – dar le adaptează altor circumstanţe culturale. El însuşi continuă a scrie sînt, îs, folosind pentru fonemul /î/ slovele @ şi ‘(rareori, A). Valeria Guţu Romalo arată cu dreptate (p. 464-465) că Heliade făcea "concesie" tradiţiei grafice româneşti, dar uneori apar şi grafii bizare (@nceput, ‘nsuşi, ‘nsă şi @ntr-‘nsa etc.).

Iată-ne deci în miezul problemei: (mai multe) de fapt două semne grafice pentru a nota pe /î/! În aceeaşi epocă, în Banat, alt reprezentant al Şcoalei Ardelene, Constantin Diaconovici Loga (1770-1850) propunea, într-o Gramatică românească pentru îndreptatea tinerilor, Buda 1821-1822, utilizarea lui  la începutul cuvintelor şi a lui @ în corpul lor (aşa cum se folosise, de fapt, în scrisul chirilic românesc în sec. XVI-XVIII).

Înţelegem astfel că scrierea românească, atunci cînd s-a ţinut seama de tradiţia noastră culturală, a recurs la două semne grafice, în două poziţii: la iniţială şi în mijlocul cuvîntului. Este chiar atît de greu – adăugăm noi – să recunoaştem în pe ulteriorul, latin, î ? Pe care l-au avut în vedere, bineînţeles, cei care încercau să construiască o scriere românească în continuitatea slavono-latinească a culturii româneşti (chiar în 1828, Heliade menţiona, printre cele 28 de slove cirilice, două semne pentru /î/: @ şi ).

Pînă prin 1841, cînd apare, în concepţiile filologice-literare, ceea ce am putea numi, azi, "atracţia italiană" (poate chiar mai tîrziu, prin anii 1850-56), I. Heliade Rădulescu recomanda – şi utiliza – formele verbale (ale lui a fi) sînt, sîntem, sînteţi (le întîlnim, în Hristianismu la începutul său – 1837, în poeziile din tinereţe, dintre 1830-36). În Paralelismu între limba română şi italiană (prima parte) (1840), grafiile trimit la acelaşi sînt – ceea ce întîlnim uneori şi în Biblice, mai tîrziu (1855). Cu toate acestea, în Mihaiada şi în Epistolele din 1848, foloseşte forma sunt.

Atunci cînd, în schimb, apare, în concepţia lui Heliade, ideea apropierii de italiană ("buna ei sor" – a limbii române) – în Prescurtare de gramatica limbei româno-italiene (1841), trecerea la o grafie latină devenea de rigoare. Heliade, care urma într-un fel experienţa lui Petru Maior (cel care legase latinitatea românei de italienitate şi introdusese grafii ale "fraţilor noştri italieni") – recurge şi el la notaţii grafice precum â, ê (cânt, făcênd, râu, quând ) alături de ó, pentru /ă/, ô, pentru /oa/, ç, pentru /š/ etc. Chiar în această trecere la grafia italo-latină, dubla notare a lui /î/ (prin ê şi â) se menţine. Bineînţeles, alături de formele sunt(em). În acelaşi timp, apariţia, în 1847, a Vocabularului de vorbe streine… şi trecerea la formele verbale sunt – suntem, precum şi alte grafii etimologizante deschid calea către purismul românesc, artificial, dar… latino-italian! Această exclusivitate latinizantă cuprinde, treptat, cultura românească de dincolo şi de dincoace de Carpaţi. August Treboniu Laurian, Aron Pumnul, I. C. Massim şi alţii au cultivat aceste idei. Dar, trebuie să ne fie clar, ele sînt rezultatul unei concepţii cultural-istoriciste puse – numai atunci cînd era cazul – în slujba unei emfaze naţionale, nu al unor prealabile opţiuni politice. Se ajungea la latinitate şi italienitate prin cultură şi istorie – nicidecum prin politică! (Atitudinile politice ale celor citaţi mai sus erau diferite!)

Se opuneau însă acestei viziuni cultural-istorice altă serie de intelectuali – cei ce susţineau o scriere în limba "de toate zilele" (la început, chiar Heliade susţinea că "trebuie să scriem pentru cei vii, nu pentru morţi"!). Pentru V. Haneş, un elev al lui O. Densusianu, aceştia se încadrau într-un aşa-numit "curent popular" (Dezvoltarea limbii literare române în prima jumătate a secolului al XIX-lea, Bucureşti, 1904, p. 97-121). Unii dintre ei erau din Transilvania, precum I. Budai-Deleanu, Vasile Aron, Ion Barac, alţii din Moldova (Alecu Russo, C. Negruzzi, V. Alecsandri), alţii, în fine (Anton Pann, B. P. Mumuleanu) din Ţara Românească. Nici aceştia nu reprezentau cîtuşi de puţin o atitudine "politică" anti-latinistă (de fapt, cei din Transilvania, mai ales I. Budai-Deleanu, erau profund implicaţi în ideologia latinizant-istorică a Şcoalei Ardelene) ci o atitudine de scriitor, literat, dornic de a fi citit şi înţeles de contemporani (chiar dacă uneori cădeau în excesele vorbirii ardeleneşti). Am putea spune, în termenii de astăzi, că aceştia ar fi fost "populişti", în timp ce latiniştii purişti manifestau un istoricism "elitist".

Aceste două tendinţe se continuă şi în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Excesele latinismului lui A. Treboniu Laurian (1810-1881) din Tentamen criticum in originem, derivationem et formam linguae romanae in utraque Dacia vigentis, vulgo Valachicae (1840), dar mai ales din Dicţionarul limbei române (I-II, 1871-1876) şi Glosarul cuvintelor de extirpat pe care l-a alcătuit (singur sau împreună cu I. C. Massim) August Treboniu Laurian (1810-1881) au întîmpinat rezistenţa scriitorilor moldo-valahi. Nici Timotei Cipariu (1805-1887) nu a avut, cu opera sa (Extract de ortografie cu litere latine, 1841; Principii de limbă şi scriptură, 1866), mai mare audienţă. Alecu Russo, bunăoară, cu toată "dragostea pentru latinism", se revolta împotriva exceselor latinizante: "voi striga din Moldova ca să se audă peste Milcov, peste Carpaţi: limba Domnilor E…, L…, P… (Eliade, Laurian, Pumnul) şi a altora nu-i limbă românească". Chiar dacă Laurian şi Cipariu erau, respectiv, preşedinte şi vicepreşedinte al Academiei Române! De aceea Al. Odobescu scrie, ridiculizîndu-le ideile, prandiulu academicu!

Discuţiile şi controversele sînt deci de natură strict ideologic-culturală. Ele nu aveau cîtuşi de puţin tendinţe politice! Nici unii, nici alţii nu se considerau filo-slavi, anti-naţionali şi nimeni nu contesta latinitatea limbii noastre. Disputa avea loc în legătură cu limba culturii româneşti şi atît!

Cele două direcţii cultural-literare – şi ideologice – trec şi mai departe pragul secolului. Concepţia "populistă" este apărată în Moldova, în revista Viaţa Românească, în care se scria curent cu î, dar şi în Muntenia, în revistele lui Ovid Densuşianu şi ale scriitorilor moderni. Cine ar fi putut pune la îndoială caracterul latin al limbii noastre, cine – mai mult decît un romanist precum O. Densusianu – apăra şi demonstra (împreună cu I. A. Candrea) romanitatea românească. Însuşi Titu Maiorescu, în lucrarea Despre scrierea limbii române (1866), apără linia Russo-Alecsandri, sprijinind cultivarea limbii vorbite de popor şi repudiind legile inventate de filologi.

Bineînţeles că în Transilvania această perspectivă era considerată a fi insuficientă. Condiţiile culturale – dar, acolo, şi politice – solicitau o subliniere a "naţionalităţii" latino-romanice, a "continuităţii", adică o rezistenţă împotriva tendinţelor de nerespectare a majorităţii etnice româneşti, dacă nu de dez-naţionalizare.

În Transilvania – ca şi, mai tîrziu, în Basarabia – scrierea limbii române devenea o problemă politică, de afirmare naţională: latinitatea era o emblemă a priorităţii istorice pe pămîntul ţării.

Atunci cînd Sextil Puşcariu, în 1931-1932, a primit din partea Academiei Române sarcina de a revizui normele ortografice ale limbii române, nu a ezitat de a aplica preceptele transilvane latinizante: între acestea, scrierea fonemului /î/ cu â, dar şi cu î (în anumite poziţii în cuvînt) şi bineînţeles, recomandarea generală a formelor sunt(em, eţi) (alături de alte concesii etimologizante). Ortografia preconizată de "îndreptarul" lui Sextil Puşcariu şi T. A. Naum (1932) (cel dintîi "îndreptar ortografic") a fost oficializată prin şcoli ani şi ani de-a rîndul, intrînd bine în conştiinţa publică. În spiritul şi legea ei au învăţat carte generaţii de elevi şi adeseori s-a spus că ar fi modificat chiar pronunţarea limbii române! Erau, adică, unii (bineînţeles, trecuţi prin şcoală îndelungată) care pronunţau suntem.

Şi totuşi! Puţini ştiau că împotriva ortografiei Puşcariu se ridicaseră lingvişti de primă însemnătate. Mai întîi, Al. Rosetti, care publică şi articolul Observaţii asupra ortografiei Academiei Române (1932), Revista istorică română, Bucureşti, vol. II, p. 354-368. O. Densusianu continuă a scrie cu î în toate poziţiile de cuvînt, iar, la Iaşi, Al. Philippide, G. Ibrăileanu şi Iorgu Iordan ignorau cu seninătate prescripţiile academice. (Am putea reflecta astăzi la acele timpuri ferice! Nimeni nu se gîndea să emită legi parlamentare, nici poliţii tipografice în apărarea ortografiei Academiei!)

Această nevinovată ortografie – contestată, nerespectată integral nici regional – era în vigoare în momentul invaziei sovietice comuniste din 1944. Şi – de ce să nu recunoaştem – Al. Rosetti – "boierul roşu"! -, Al. Graur, J. Byck, Iorgu Iordan (om de stînga, antifascist, din Universitatea din Iaşi), alături de Emil Petrovici (colaboratorul lui Sextil Puşcariu!, dar şi cel care votase deschis împotriva lui Ion Antonescu1)) – erau "în graţiile" puterii comuniste; universitari, academicieni, directori de institute, conducători de reviste şi de colective de cercetători – într-un cuvînt, conducători de şcoli lingvistice. Meritele lor în crearea unei lingvistici moderne, actuale, sînt foarte importante. O bună parte a celor ce astăzi au un nume în lingvistica românească îşi datorează încurajarea şi formaţia unuia sau altuia dintre aceşti maeştri.

Cu toate acestea, aceiaşi eminenţi lingvişti s-au precipitat cu o ciudată – dacă nu cumva comandată – sîrguinţă asupra ortografiei din 1932. Fiecare dintre aceştia avuseseră, în trecut, prilejul să nu accepte ortografia lui Sextil Puşcariu, dar argumentaţia – furibundă – cu care se preconiza atunci o ortografie care să reflecte fonetismul curent (tip noiembrie, filozofie, ba chiar statuie) apare astăzi a fi avut intenţii mult mai perfide: a elimina etimologismul, a suprima ideea latinităţii şi a pregăti – se pare – scrierea românească fonetică pentru o trecere fără dureri… la alfabetul chirilic! În culise (sau deasupra), un mare "păpuşar", închipuit istoric, Mihail Roller, polemiza, în paginile revistei Contemporanul, cu un biet tînăr asistent universitar numit Boris Cazacu, care îşi permitea să afirme că româna nu e o limbă slavă căreia să i se potrivească alfabetul chirilic! Incultura şi ideologia pro-sovietică ascunsă sub numele de "comunism" considera de multă vreme – este drept, cu concursul unor valoroşi lingvişti români – ortografia din 1932 "naţionalistă", latinizantă, deci, opus igne dignum! "Reforma" ortografică este decretată în 1953 şi declarată obligatorie prin ucazuri politice! Şi de această dată cei care avem astăzi o vîrstă înaintată ne putem aduce aminte cum încercam – sub ordine universitare superioare – a explica elevilor şi studenţilor de ce este inutilă scrierea cu două litere a lui /î/ – un singur "î" ajungea, şi în Romîn, şi în mînă sau pîine! -, de ce sînt este preferabil lui sunt şi de ce trebuie să scriem… "Cum vorbim" (revista lui Al. Graur). Da, am făcut-o (chiar cu interes filologic), fără să ne gîndim prea mult la intenţiile subterane, nici la consecinţe. În definitiv, sînt era o formă verbală ereditară, cea care apărea în vorbirea ţăranilor etc. Cît despre Romîn, Romînia… (Am avut atunci ocazia să auzim pe Emil Petrovici regretînd că pe firme stătea scris "piine" şi nu "paine" – cu un argument apropiat de cel folosit de apărătorii lui "â" după 1989: fonetic, a este mai aproape de î decît i – să scriem deci â !). Pare-se că valorosul slavist care a fost Emil Petrovici nu era atît de convins că "reforma" ortografiei din 1953 – pe care, probabil, o aprobase – putea anula anterioare, transilvănene convingeri etimologizante!

"Reforma" ortografică a Academiei "RPR" a avut nevoie de modificări… Dacă sînt începuse a fi acceptat, scrierea Romînia, romîn(esc) a fost, unanim, considerată un "atac" împotriva originilor latine ale limbii noastre. În 1965, o hotărîre academică nouă reinstaurează pe "â" în termenii (naţionali) mai sus-citaţi: de atunci, drept este a se scrie Român, român(esc)/ (eşte), ca o "excepţie". Cealaltă notaţie, "î", rămînea în vigoare.

Iată, deci, intrată în domeniul politic problema ortografiei româneşti! De aici înainte apar exagerările "patriotice". Academia Română post-decembristă, care s-a vrut a fi legată de străvechea instituţie desfiinţată în 1948, a luat iniţiativa schimbării ortografiei (considerate "comuniste", "slavofile" etc.). Printre cele dintîi măsuri, generalizarea scrierii cu "â" (ca şi cum "î" era semnul duşmanilor latinităţii noastre!) şi, bineînţeles, reintroducerea formelor sunt(em) etc. (ca şi cum sînt era grafie comunistă!). "Ortografia trebuie schimbată!" – se cerea în primele timpuri ale libertăţii noastre democratice, recîştigate. Cei ce încercau să reziste interpretării super-politizate a ortografiei deveneau de îndată pro-comunişti (de l’ancien régime!). Printre aceştia din urmă se găseau lingvişti de valoare (unii dintre ei participanţi la binevenitele "rectificări" ulterioare ale regulilor ortografice), dar se găsea şi un mare (poate ultimul dintre cei mari) românist, Alf Lombard. Într-un articol-studiu publicat în revista Limba română (1992, p. 531-540), acesta scria: "hotărîrea din 1965, în vigoare acum, îmi pare bine făcută şi acceptabilă; nu merită a fi schimbată" (p. 539). Tot pe atunci interveneam şi noi, în paginile acestei reviste. Bineînţeles, în zadar!

În acelaşi timp, începeau infatuări latino-patriotice! Intelectuali – de la care s-ar fi putut cere mai multă cunoaştere a istoriei culturii noastre – declarau a fi "romani", ba chiar "latini" fiindcă scriu "cu â din a" şi folosesc grafia sunt (altfel scriind, ar fi fost… filo-Ruşi!), mai ales fiindcă Francezii scriau în sec. XIX că România este "o insulă latină într-un ocean slav" (uitînd pe Maghiari şi Peninsula Balcanică). În orice caz, reforma din 1953 şi corecţiunile aduse ei în 1965 deveneau opera diavolească a slavofiliei şi a comunismului… Cum, printre aceştia, îndrăznim, şi azi, să ne prenumărăm (poate că şi alţi oameni de cultură fac la fel), cum, de asemenea, şi revista România literară nu s-a precipitat a urma indicaţiile academice post-decembriste – ne găsim, inobedienţi, sub incidenţa legilor parlamentare.

Iată de ce, în concluzie, revenim la editorialul Cum scriem al directorului României literare. Într-adevăr, "toată chestiunea latinităţii e oţioasă" – aşa cum afirmă D-sa. Mai mult, conform celor scrise de regretatul Alf Lombard, nu (prea) era nevoie de schimbare în ortografia românească. Ortografia fiind o convenţie, originile şi structura latino-romanică a limbii române nu pot fi puse în discuţie prin aceasta. Există limbi slave scrise cu alfabet şi norme grafice latineşti, tot astfel cum româna fusese scrisă cu alfabet slavon: în toate aceste cazuri realitatea şi funcţionalitatea sistemului (şi a structurilor) limbii nu sînt atinse. Un alfabet, o ortografie pot "da strălucire" – vorba lui Heliade – unei limbi, dar nu o pot determina sau schimba.

Pe de altă parte, nu trebuie negate – nici demonizate – injoncţiunile slave în spaţiul cultural-lingvistic românesc. Elementele slave au îmbogăţit limba română: ele alcătuiesc "clar-obscurul" limbii noastre, specificul nostru romanic, aşa cum scria, cu dreptate, Bazil Munteanu. Şi oricît de anti-slavi am fi, nu trebuie să uităm că în istoria culturii noastre a existat ceea ce N. Cartojan numea "suflet românesc în limbă slavă"! Contactele noastre cu slavitatea (şi "slavonia" culturală) au durat secole de-a rîndul. Fără ca limba română să-şi piardă locul ce i se cuvine între limbile romanice ale Europei.

Iată în sfîrşit de ce subscriem la ideile expuse în editorialul mai sus-citat al d-lui N. Manolescu. A scrie pâine sau rîu, a folosi pe sunt sau pe sînt nu ne îndreptăţesc a ne considera mai mult sau mai puţin latini, în "patriotică misiune". Cunoaşterea aprofundată a istoriei limbii şi culturii româneşti ne-ar putea fi, în schimb, de real folos.

De aceea credem că discuţiile (repetate cu emfază, demonstrativ enunţate, politizate) privind ortografia limbii române – care rămîne o serioasă problemă de cultură – sînt zadarnice2).

Precum este, probabil, inutilă şi intervenţia noastră de faţă.

P.S. În ceea ce priveşte dezbaterile actuale parlamentare privind biata noastră limbă a culturii, ce putem spune? Ele amintesc de Aron Pumnul, care propunea de-gît-legău în loc de cravată, cuvîntămînt în loc de poetică, stelămînt în loc de astronomie, limbămînt în loc de etimologie, scriemînt în loc de ortografie, rostemînt în loc de prozodie, numerămînt în loc de aritmetică sau descriemîntul pămîntului în loc de geografie. Şi mai amintesc de un anume Timoleon Pisani, care, în ziarul Universul de pe vremuri, voia să se renunţe la cuvinte cu sonorităţi obscene, precum curcan! Este drept, nici unul, nici celălalt, nu erau parlamentari.

Pe de altă parte, ar trebui să fie clar: limba a creat-o şi a transmis-o, din tată în fiu, comunitatea poporului. Scriitorii nu "făuresc" limba: ei sînt elitele care o modelează, cultivîndu-i lexicul şi structurile.

__________
1) Poate că a venit timpul în care viaţa şi activitatea lui Emil Petrovici (1899-1968) să fie luate în consideraţie într-o actuală, obiectivă, lectură.
2) În ceea ce ne priveşte, articolele noastre trecînd, pentru a fi publicate, prin mai multe transcrieri, nu li s-a putut respecta ortografia în care au fost scrise.

Previous De la Miorița la Negru-Voda
Next Cine a trădat pe Cuza

No Comment

Care este opinia ta ? Ai curajul sa spui ceea ce gandesti !