Oana și cărturarul înțelept


Povesteşte Dumitru Almaş: „Într-o zi, Oana m-a văzut citind dintr-o carte groasă şi m-a întrebat:

Bunicule, cine a scris cartea asta aşa de mare?

– Un cărturar de demult, numit Miron Costin.

– Miron Costin? Frumos nume! Cine a fost el?

– Miron Costin a fost un cărturar foarte înţelept, am început eu povestirea. El a povăţuit de bine pe mulţi voievozi: cum sa cârmuiască ţara, cum s-o înfrumuseţeze şi cum s-o apere de duşmani. A ştiut să lupte şi cu sabia, după cum ştia să-i combată pe neprieteni şi cu vorba şi cu pana, adică scriind cărţi.

Odată, un mare vizir, adică un general turc, trecea cu armată mare prin ţara noastră. Se ducea să cucerească o cetate de dincolo de hotarele ţării noastre. Toţi se temeau că acel paşă urmărea să subjuge şi mai tare pe români. Ca să vadă ce gândeau românii despre asemenea supunere, acel vizir turc a cerut voievodului un dregător mai de seamă, cu care să se sfătuiască.

Pe cine să trimită voievodul? N-a aflat altul mai netemător, mai înţelept şi mai chibzuit la vorbă decât Miron Costin. Acesta ştia că o asemenea treabă era foarte primejdioasă. Trebuia să chibzuiască foarte bine fiece cuvinţel, ca să nu-l supere pe vizir. Că la cea mai mică supărare, vitirul îi putea pune capul sub securea călăului. Totuşi, Miron Costin s-a dus.

În cortul lui, vizirul sta turceşte pe nişte perne moi, cu feţe de mătase roşie, galbenă şi verde. Pe jos, covoare moi şi înflorate. De stâlpul cortului, într-un cârlig, atârna iataganul vizirului, cu teaca numai diamante şi rubine strălucitoare de-ţi lua ochii. Pe cap, vizirul avea turban mare, din mătase albă şi verde. Straiul, lung şi larg, cusut cu flori mari din fir de aur şi argint.

Miron Costin încălţase ciubote din piele de căprioară şi îmbrăcase o tunică scurtă, vişinie, fără înflorituri ori podoabe. Pe cap avea o căciulă din piele de veveriţă, cu o pană sură de cocor, în partea stângă.

La început, pasei nu i-a plăcut înfăţişarea dregătorului român. L-a întrebat, totuşi, zâmbind:

Ce zici, românii se bucură că împărăţia turcească a mai cucerit o mare cetate?

Mărite vizir, mă tem a spune ce zic românii, întocmai.

Ei, nu te teme, s-a încruntat vizirul.Vreau să aud adevărul, nu vorbe linguşitoare. Făgăduiesc că nu-ţi voi pricinui niciun rău.

Auzindu-i făgăduiala, Miron Costin şi-a luat îndemnul şi a răspuns:

Ne pare bine, nouă românilor, să se întindă împărăţia otomană cât de mult, numai peste ţara noastră nu ne pare bine să se întindă.

O clipă vizirul a dat să se mânie şi să scoată hangerul din teacă, dar şi-a amintit făgăduiala şi s-a înseninat la faţă. Apoi a întrebat:

Dar, ce zici? bine este ca armata mea să ierneze aici, în ţara voastră?

Miron Costin s-a gândit o clipă, apoi a grăit:

Sfatul meu este, mărite vizir, ca orice oştire să stea în ţara ei. Şi apoi, ţine seama că ţara noastră e mică şi săracă; n-are cu ce hrăni o oştire străină şi aşa de mare, cum este cea a măriei tale.

– Şi ce s-ar întâmpla, dacă aş lăsa-o cu de-a sila?

Ar fi rău pentru ostaşii măriei tale, că mulţi ar muri de foame. Şi tot rău ar fi şi pentru noi, că am îndura multe greutăţi şi lipsuri, fără nicio vină. Iar pentru asta poporul v-ar urî şi n-ar aştepta decât ceasul ca să se răzvrătească şi să vă alunge cu arma.

Asemenea vorbire îndrăzneaţă l-a cam descumpănit pe semeţul vizir. Dar văzând neclintita demnitate din înfăţişarea lui Miron Costin, s-a îmbunat şi a zis:

Drept ai grăit, ca un înţelept.

Şi, curând, vizirul a poruncit armatei sale să se gătească de plecare spre împărăţia turcească, scutind Moldova de multe necazuri.

Deci, măcar uneori, vorba înţeleaptă preţuieşte mai mult decât o biruinţă pe câmpul de luptă.”

*****

sursa: Dumitru Almaş, Povestiri istorice

Previous Un atac de noapte. La asta nu se așteptau.
Next Lecție despre barbari

No Comment

Care este opinia ta ? Ai curajul sa spui ceea ce gandesti !