Nicolae Iorga: inmormantat ca un caruţaş …sau Popor de ticăloşi şi de nemernici!


Personalitate proeminentă a culturii române, implicat deopotrivă şi în viaţa politică, Nicolae Iorga şi-a găsit sfârşitul în mod violent, fiind asasinat de un comandou legionar la 27 noiembrie 1940. Pentru că această grupare politică extremistă se afla la putere, iar Iorga – asemenea altor foşti demnitari ucişi în aceeaşi zi – era într-un fel printre cei proscrişi de atotputernicii zilei care instituiseră teroarea în ţară, funeraliile marelui istoric au fost de o simplitate ce a marcat pe oricine în epocă.

Depus la capela Cimitirului Bellu, un memorialist precum Pericle Martinescu înregistrează în imagini cât se poate de plastice preziua înmormântării lui Iorga. În primul rând era teama celor care l-au cunoscut (şi nu numai) de a veni pentru un ultim omagiu, în faţa unei eventuale răzbunări legionare, apoi banalitatea imaginii din capelă, unde Iorga – „ca orice muritor de rând, ca un anonim oarecare întins pe o năsălie” – zăcea alături de trupul neînsufleţit al unei alte mari personalităţi a ţării, economistul Virgil Madgearu. În jurul celor doi se aflau numai familiile îndoliate, auzindu-se din când în când doar „hohote înăbuşite”, fără prezenţa vreunei oficialităţi, fără coroane, doar flori, multe buchete de flori, „la moartea acestor oameni care ar fi trebuit să fie conduşi la locul de veci de cortegii nesfârşite formate din colegi, admiratori, foşti elevi, ce s-ar putea număra cu miile; Iorga, cel puţin, era unul despre care nimeni n-ar putea să spună că n-ar fi meritat funeralii naţionale”.

Ziarele au avut interdicţia de a publica vreun necrolog. A fost înmormântat „ca un simplu căruţaş”, în prezenţa a doar câteva persoane. Singurul însemn ceremonios, vizibil de doliu, a fost arborarea drapelului negru la Universitatea din Bucureşti, din dispoziţia rectorului (P.P. Panaitescu) şi a decanului facultăţii de litere (Al. Marcu), însă doar pentru câteva ore, fiind apoi smuls de studenţii legionari. Într-o scrisoare adresată de Al.T. Stamatiad lui Perpessicius, la 25 decembrie 1940, cel dintâi aprecia:„Popor de ticăloşi şi de nemernici! Academia Română a tăcut. Universitatea a tăcut. Biserica a tăcut. Magistratura a tăcut. Armata a tăcut. Presa a tăcut. O ţară întreagă a tăcut. Îmi ascund capul în mâini de-atâta ruşine. Hotărât, nu l-am meritat”.

sursa: Lucian Nastasă, Intimitatea amfiteatrelor. Ipostaze din viaţa privată a universitarilor “literari” 1864-1948, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2010, pag. 465-466 (via)

Previous Interviu cu Mihai Eminescu
Next Ruşine, Muzeul NAŢIONAL de Artă al României! De Ziua Unirii, 24 ianuarie, expoziţie “Mitul naţional”

No Comment

Care este opinia ta ? Ai curajul sa spui ceea ce gandesti !