Lucian Boia, un mit trecător


La 100 de ani de la izbucnirea primului război mondial, istoricul Lucian Boia a publicat de curând volumul „Primul Război Mondial – Controverse, paradoxuri, reinterpretări”. El a fost invitat și la emisiunea „Imparțial”, moderată de Luca Niculescu. Istoricul afirmă că, la 1918, dacă monarhia habsburgică ar fi devenit o confederație de popoare egale, nu e sigur în că în acele condiții românii din Transilvania și-ar mai fi dorit unirea cu România.

Urmariti emisiunea de la Digi24 din data de 27.04.2014 pe marginea acestei carti.

 

Lucian Boia era la jumătatea anilor ’90 un autor care promitea să facă ordine în debaraua cam încărcată de mitologie patriotardă a lui Nicolae Ceauşescu şi a regimului său. Cei care l-au receptat ca atare atunci (când a apărut cartea sa de căpătâi – Istorie şi mit în conştiinţa românească – restul nefiind decât variaţiuni pe aceeaşi temă) şi-au pus, din păcate, speranţe deşarte în el. Omul nu are legătură cu actul de cultură, iar demersul său nu este unul cultural, ci propagandistic. Dar care este diferenţa dintre unul şi altul, sau ce anume i se poate reproşa celui care, de câteva decenii, nu face decât să trudească la „demitizarea” trecutului nostru? Şi de ce este Lucian Boia un autor „periculos”?

Din punct de vedere ştiinţific, Lucian Boia este de mult, de când a apărut cartea lui Ioan Aurel Pop Istoria, adevărul şi miturile (2002), anihilat complet. Istoricul clujean s-a aplecat cu acribie asupra operei lui Boia şi a arătat că falsificatorul este chiar el,Lucian Boia, şi nu istoriografia pe care o detestă pur şi simplu. Dar dacă din perspectivă strict istoriografică Lucian Boia este acum invalidat, lucrurile nu stau deloc aşa la nivelul conştiinţei publice difuze, care continuă să se alimenteze din ideile lui. Paradoxul este numai aparent: a elimina un mit înseamnă, în ultimă instanţă, a înlocui un mit cu altul. Dacă mitul neaoşist, naţionalist şi românofil a fost eliminat (aşa cum ar dori d-l Boia), constatăm acum că locul lăsat gol a fost umplut cu o altă filosofie mitizantă, anume, aceea a minoratului istoriei României. În 1977, în plină epocă ceauşistă, Edgar Papu încerca să arate că, în plan cultural, România are contribuţii „protocronice”, adică înaintemergătoare la nivel european şi mondial. Marele comparatist nu a cerut voie de la Partid pentru a scrie „Din clasicii noştri” şi nici nu a urmărit până la capăt dezvoltarea „mitului” protocronist. În siajul protocronismului se vor fi făcut şi aprecieri exagerate despre întâietatea României în plan cultural şi civilizaţional, dar, ca orice idee care irigă organismul cultural, nu puţine au fost descoperirile care au întărit ideea lui Papu, fără a o absolutiza. Edgar Papu, ca om de cultură, nu s-a ocupat niciodată cu „gestionarea” în plan concret a ideilor sale. Şi-a văzut cuminte de alte idei sau a făcut noi şi noi descoperiri, pe care le-a aşternut pe hârtie.

Spre deosebire de actul de cultură, actul propagandistic pleacă de la un adevăr relativ şi-l aduce în orizontul absolutului. Mai mult decât atât, el, actul propagandistic sau propagandistul nu se lasă până la obţinerea unei victorii totale asupra preopinenţilor, pe care, pentru a-i învinge, are nevoie de etichete şi blamuri neîncetate. Exact asta face Lucian Boia în toată „opera” sa, dând dovadă de o proastă hărnicie şi de o îndârjire care pare pe alocuri patologică.

Nu trebuia să vină marele cunoscător al exceselor istoriografiei române să ne spună că epoca lui Nicolae Ceauşescu a avut pe alocuri exagerări şi excese de patriotism ratat. Cultura istorică reală se construieşte în timp şi istoricii de meserie ştiu, ca şi marele public cultivat, că Genialul Conducător nu se trăgea din stirpea lui Mihai Viteazu sau Ştefan cel Mare şi că patria noastră socialistă nu avea acelaşi har ca românitatea medievală pe care o idealiza Mihai Eminescu.
Şi totuşi… Istoricii au datoria de a împăca prezentul cu trecutul, de a arăta liniile de continuitate, dar şi de discontinuitate, de a cântări, de a analiza, dar nu de a condamna definitiv. Istoricul nu este procuror, nici comunist, nici europenist, nici naţionalist, nici internaţionalist. Dar un istoric român este, înainte de toate, român şi, prin această apartenenţă, este mai apt să înţeleagă şi să aprecieze exact meritele celor care au trăit înaintea lui pe acelaşi teritoriu. A-i judeca fără a le acorda circumstanţe atenuante, a-i „demitiza” fără milă, înseamnă a te întoarce împotriva ta însuţi. Dar Lucian Boia nu are acest complex, pentru că el, ca orice intelectual atins de patologia raţiunii autosuficiente, se simte deasupra acestei comunităţi trecute, deasupra şi adesea împotriva ei. Oricât am detesta patriotismul partidocrat al lui Nicolae Ceauşescu, acum, după un sfert de secol de la execuţia lui, unele evenimente ale „epocii de aur” ne apar într-o cu totul altă lumină, iar excesele protocronice ale regimului s-au resorbit în marele efort merituos al istoriografiei epocii de a recupera realitatea trecutului nostru. Epoca lui Ceauşescu este, alături de epoca interbelică a titanilor istorigrafiei (Iorga, Brătianu, Panaitescu etc.) o epocă de mare încordare, pe care a n-o observa (adică a nu observa sutele şi sutele de volume documentate – nu toate la fel de originale, dar toate extrem de bine structurate şi argumentate) însemnă a da dovadă de rea voinţă.

Continuarea pe:  Activenews.ro

Previous Film: Fabuloasa istorie străveche din Carpați
Next Un istoric sârb “îi pune la punct” pe extremiştii maghiari

No Comment

Care este opinia ta ? Ai curajul sa spui ceea ce gandesti !