Lideri scriitori şi lideri luptători


Secolul XX a fost bogat în lideri de toate felurile, cu comportamente exemplare care au atras un mare număr de partizani.

Ceea ce este adevărat despre oamenii politici este adevărat şi despre o ca-tegorie particulară de lideri, mai marginali din cauza mijloacelor de afirmare a au-torităţii şi obtectivelor pe care le avea activitatea lor. Niciodată ca în secolul XX generalii nu au avut de comandat atîţia oameni. Niciodată scriitorii nu au avut atî-ţia cititori. Au apăt-ut, s-au întărit şi s-au dezvoltat profiluri odinioară şterse în ce-ea ce priveşte responsabilităţile istorice: Voltaire putuse să schiţeze portretul scriitorului angajat, căruia Hugo i-a dat o pană şi Zola un stil, dar puţini au fost atît de eficace prin efectulprodus de citirea operelor lor, ca Hemingway, Orwell, Camus şi mai ales Sartre. ln ceea ce îi priveşte pe şefii armatelor, trebuie să con-statăm popularitatea marilor generali tanchişti Patton, Rommel, Montgomery, Leclerc şi a marilor generali pucişti: Franco, Salan, Pinochet.

Că toţi aceşti scriitori sau luptători au fost urmaţi, nu este nici o îndoială; dar au fost lideri în sensul că au reprezentat ambiţii colective (revoluţia, victoria, pa-tria)? Sau din contra, au fost produsul puţin durabil al circumstanţelor istorice, al dictatorilor vulgari interesaţi exclusiv de reuşita planurilor lor personale? Dezba-terea este deschisă. Ea pune problema „liderilor veniţî din afară, a acelor şefi care nu vroiau să fie oameni politici, dar care s-au lăsat seduşi, în ciuda viselor lor de neimplicare politică şi de neutralitate tehnică.

Cum să-i distingem? Patton şi Rommel au caracteristici opuse; primul este impulsiv, hotărît; al doilea, chibzuit pînă la suspiciune. Montgomery crede în steaua sa norocoasă, în timp ce Leclerc calculează totul. Toţi aceşti militari, tre-cuţi prin şcoala aspră a manualelorde strategie şi a luptelor de teren, au totuşi puncte comune: tancurile, curajul, gustul pentru riscul împărţit şi, mai apoi, un anumit interes întîrziat pentru politică.

Cînd Patton vrea să continue războiul pînă la cucerirea Moscovei, această ob-sesie a lui de a merge pînă la capăt înspăimîntă; totuşi, imediat după ce a fost concediat, va putea să verifice cu amărăciune că războiul, sub forma sa „rece, îl continuă pe acela pe care tocmai îl cîştigase. Rommel, depăşit de excentrici-tăţile strategice ale lui Hitler, începe să comploteze împotriva lui. După ce este denunţat, se sinucide. Montgomery, ca şi Leclerc, nu era străin cle gîndirea po-litică. Practicile oamenilor, în împrejurări atît de grele ca bătăliile de la El-Alamein sau debarcarea, puteau să-i facă să creadă că în conducerea cetăţenilor se pu. teau inspira din regulile vieţii militare. Au învăţat foarte repede că nu era cazul.

Cu siguranţă, aşa au gîndit şi acţionat generalii pucişti: Franco era sprijinit de o puternică mişcare antirepublicană; el Caudillo a fost, cel puţin în timpul răz• boiului civil spaniol, un adevărat lider, ca şi generalul Salan care în timpul r~.zbo­iului Algeriei a însufleţit algerienii şi i-a făcut să creadă în posibilitatea unei Alge­rii franceze pentru totdeauna. Pinochet, dictator care s-a făcut de ruşine, avea sprijinul tuturor claselor de mijloc şi nu ar fi putut conduce atît de mult dacă nu ar fi avut o susţinere socială masivă, populaţia care a votat prin plebiscit în fa-voarea politicii sale ultraliberale de dereglaj economic şi represiune politică.

ln ceea ce-i priveşte pe intelectuali, caracterul angajat al operelor lor nu este nou în secolul XX decît în ceea ce priveşte militarii: au existat întotdeauna lideri gînditori, şi rari au fost cei care nu au fost soldaţi. Noutatea scriitorului angajat contemporan trebuie căutată în acelaşi loc ca şi cea a generalului de armată: în neîncrederea în po~tică, în renegarea ambiţiei personale. Or, cum să ai putere, sau puterea, fără să ocupi cu totul viaţa politică? Aceasta este principala con-tradicţie a celor cîţiva gînditori care au făcut politică în numele moralei, sau, de-seori, au făcut politică în afara moralei.

Cazurile~ui Sartre, Camus, Hemingway par clare din acest punct de vedere. Nu putem să negăm că dezvoltarea capacităţii de lectură, pe scară planetară, a făcut din simplii scriitori naţionali adevărate puteri mediatice adresîndu-se între-gii specii umane. ‘in ciuda refuzului şi a protestelor de nevinovăţie, după război Sartre este un lider intelectual mondial, ca şi Camus, şi charisma sa atinge sfe-rele intelectuale de pe cele două, şi chiar trei continente. Degeaba se declară Sartre şi Camus „neutri” politic, ei admit că sînt implica~i prin datoria de a se an-gaja, cel puţin pe plan moral. Respingînd de-a valma toate etichetele politice, Sartre, Hemingway sau Camus, după exemplul „genera~lor tanchişti” care pre-tindeau că nu au alt scop decît victoria militară — redusă deci la aspectul tehnic al funcţiei lor de.comandanţi — nîşi ~mitează” cîmpul de implicare… la morala universală, a căror autoritate sînt pregătiţi să o asigure.

Si totuşi, în realitate, ca şi generalii apolitici care organizează puciuri sînge-roase, liderii scriitori se amestecă în realitatea po~tică, fără să evite nici compli-citatea, nici problemele puterii, nici minciuna voluntară, pînă la cinism uneori. Pu-tea fi evitată această s~uaţie? Fără îndoială că nu, în măsura în care angajamentul lor~ prezentat ca moral şi nepolitic, nu putea să se transforme în autoritate decît acceptînd conotaţiile naturale ale noţiunii de conducere. Trebuie făcute o mulţime de compromisuri în lumea reală, în timp ce în lumea ideilor ele pot fi eliminate. Acest lucru face să crească numărul partizanilor.

lată de ce Sartre, cu un temperament însetat de libertate, păstrează sub tă-cere ceea ce ştie despre taberele staliniste „pentru a nu-i aduce la disperare pe cei din Billancourt”, adică pentw ca autoritatea să se menţină prin intermediul iluziei colective întreţinute conştient. Trebuie să le reproşăm intelectualilor pro-pulsaţi de istorie în tribunele oamenilor politici că au fost cîteodată lipsiţi de pers-picacitate? Cu siguranţă că nu, căci, în comparaţie cu greşelile lor, numărul con­ştiinţelor pe care le-au trezit e mai mare decît al celor pe care le-au distrus. Şi, de asemenea, pentru că poziţia izolată a liderului predispune la o ignorare a rea­lităţilor pe care dorinţa de sistematizare a intelectualilor o agravează la fel ca gîn-direa scrobită a generalilor. Şi unii şi alţii sînt, pur şi simplu, exponenţil unei for­me „ruşinoase” de autoritate a unei iluzii împărtăşite asupra imoralităţii gestiunii problemelor umane, care îi face să refuze un statut pe care, de fapt, l-au obţinut.

Previous Foto Album: Familia Regala
Next Scurta istorie a celui De-al Doilea Razboi Mondial

No Comment

Care este opinia ta ? Ai curajul sa spui ceea ce gandesti !