Incotro?


Motto:

„Nu spera când vezi mișeii
La izbânda-ți făcând punte.
Te-or întrece nătărăii
De de ai fi cu stea în frunte.
Temă n-ai! Căta-vor iarăși
Între dânșii să se plece.
Nu te prinde lor tovarăș.
Ce e val ca valul trece.”

Mihai Eminescu – Glossă

1. Război pentru pace

Cu peste un deceniu în urmă, spuneam că un nou război mondial nu este exclus și că, dimpotrivă, faptele noastre – ale conducătorilor și condușilor la un loc – ne împing foarte probabil acolo, contrar dorințelor noastre. Atunci mulți m-au privit ca pe un smintit. Astăzi aproape toți comentatorii politici afirmă că cel de al treilea război mondial a început.

Ca și în cazurile precedente, în spatele evenimentelor locale cu caracter accidental, ceea ce este cu adevărat în discuție este ordinea mondială; adică modul de distribuție și organizare a puterii în așa fel încât exercițiul acesteia să garanteze pacea.

Da. Este un alt război mondial care se poartă pentru… pacea mondială. O pace care va fi, ca întotdeauna, pacea învingătorului. La fel ca în trecut, cu greu se va putea ști însă cine este adevăratul învingător.

2. SUA și Rusia – aliații-inamici globali

Asupra naturii evenimentelor consensul este, deci, aproape total: avem de a face cu un război implicând întreaga planetă. Observatorii se află în divergență cu privire la identitatea părților adverse implicate în confruntare. Majoritatea – în fruntea căreia, la noi, se plasează domnul Sorin Roșca-Stănescu – susține că principalii protagoniști ar fi SUA și Rusia. Cele dintâi conduc tabăra euro-atlantică (în principal membrii NATO și UE) iar cea din urmă o coaliție mai complexă și oarecum mai fluidă adunând în principiu pe membrii BRICS, pe cei ai Grupului de la Shanghai și pe cei ai Uniunii Euroasiatice (un fel de spațiu euro-asiatic extins). Așadar am avea de a face cu o altă bătălie dintre Vest și Est, dintre Occidentul euro-atlantic și Orientul euro-asiatic; mai mult sau mai puțin între aceiași combatanți care s-au ciocnit în Războiul Rece.

O minoritate – din care și eu fac parte – crede că, cel puțin în această etapă, războiul se duce între Nord și Sud. Între Nordul de tradiție creștină și Sudul de tradiție musulmană, fiecare purtător al unui alt model de ordine mondială. Aceasta este contradicția principală.

Într-adevăr, ca urmare a lipsei unui acord de pace care să fi pus cu adevărat capăt Războiului Rece, ea se suprapune peste un conflict rezidual opunând Estul și Vestul. Acesta este însă o contradicție subsidiară a lumii contemporane care în spatele aparenței conflictuale perpetuează însăși esența vechii ordini bipolare, când, paradoxal, războiul era cheia păcii; un fel de substitut al păcii fără de care pacea înceta.

Tocmai această realitate reziduală îi face pe mulți să spună că dacă lupta nu se dă între Vest și Est, ea nu se dă de loc; căci singurele forțe relevante a căror opoziție determină dinamica ordinii sau dezordinii globale ar fi aceleași cu cele care au dominat istoria secolului al XX-lea. Ceilalți actori ar fi nu doar secundari ci și nerelevanți la nivel mondial, de când Imperiul Otoman a devenit definitiv și exclusiv un capitol în cărțile de istorie.

Așadar un război mondial între Nord și Sud nu ar putea izbucni din lipsă de combatanți. Ceea ce vedem că se întâmplă în Siria, Irak, Afganistan sau în Nordul Africii ar fi doar niște ciocniri cu semnificație exclusiv locală. Acestea prilejuiesc, cel mult, o competiție indirectă dintre protagoniștii Vestului și Estului în încercarea lor de a-și limita reciproc spațiul de mișcare. Cam așa cum se întâmplă în jocul de Wei Qi; și cum se întâmpla în Războiul Rece. Posibilitatea ca respectivii protagoniști să se întâlnească direct în asemenea conflicte locale dă măsura riscului transformării accidentale a acestora într-un conflict global.

Războiul din Siria ar fi, deci, global sau parte a unui război global numai pentru că și numai dacă Rusia și SUA stau față în față. Dacă ele ar sta umăr la umăr nu ar mai fi război ci numai o… „pace armată”.

O asemenea teză, care susține că războiul poate fi de impact mondial numai atunci când SUA și Rusia se află în tabere diferite, este greșită. Ea ignoră și lecțiile trecutului și realitățile prezentului. Susținătorii ei nu se pot detașa de reflexele dobândite în siajul experienței proprii trăite în intervalul mult prea scurt al ultimei jumătăți de veac.

3. Locul Sudului la masa puterii globale

Orice ordine mondială se strică atunci când la masa celor care și-au împărțit puterea apare un oaspete nou și nepoftit. Acesta vine și își cere tainul, întrucât pe de o parte, este flămând, iar pe de altă parte, crede a fi adunat suficiente mijloace spre a-și impune prezența. Apariția lui, dacă nu poate fi respinsă, conduce la redistribuirea puterii și la reorganizarea consumului – adică a exercitării – ei.

Așa s-a întâmplat atunci când în ordinea lumii, convenită de europeni după războaiele napoleoniene și băgată pe gât tuturor celorlalți, a apărut Germania. Nevoia de a acomoda vechea ordine cu noile pretenții germane a dus la război mondial.

Emergența Germaniei ca „mare putere” s-a produs în contextul conflictelor cronice dintre puterile consacrate, apte totuși a menține pacea prin mecanismul echilibrului westphalian. Mai slabă decât acestea din urmă coalizate, Germania a pierdut războiul din punct de vedere tactic de două ori la rând. Ordinea contestată de ea s-a prăbușit însă cu totul. Învinsă tactic Germania a câștigat strategic. Astăzi ea domină UE și caută o alianță cu Rusia spre a scoate Europa de sub tutela principalului superjucător global al momentului, SUA.

Ordinea Războiului Rece s-a bazat pe „echilibrul terorii”. Acesta a fost garantul păcii mondiale. Războiul Rece s-a încheiat – sau mai degrabă, s-a întrerupt – prin renunțarea la mecanismul amintitei garanții fără ca o ordine succesoare să fi fost convenită între beligeranți. Ordinea spontană post-bipolară, unilateral definită de Occident (mai exact de SUA), nu este viabilă. America se dovedește prea slabă spre a consacra o „pax americana” iar Occidentul prea dezbinat spre a proclama o „pax euro-atlantica” măcar în emisfera nordică. De aceea litigiul dintre SUA și Rusia, dintre liberalismul american și naționalismul rus, dintre Vestul inegalitarist și Estul egalitarist, se derulează mai departe ca umbră a unei ordini apuse.

La finele secolului al XX-lea ordinea bipolară nu a fost tulburată de nașterea unei noi superputeri ci de dispariția – sau poate doar de oboseala temporară – a uneia dintre puterile bătrâne, Rusia sovietică. Disputa actuală dintre puterea renăscută a Rusiei – sau cel puțin tresărirea de orgoliu velicorus – și puterea decadentă a Americii, nu pune problema unei noi ordini care să redistribuie resursele globale de putere, în sumă constantă, spre a face loc unui nou titular de putere. Ea vizează doar adecvarea vechii împărțeli între vechii jucători la noile realități ale scenei westphaliene tradiționale. În măsura în care acesta este un război mondial el este doar un ecou târziu al unei ordini în care pacea decurgea din egalitatea armelor. Adevăratul război mondial – cel de al treilea – este altul.

4. Ordinea bipolară moare în războiul cu terorismul

În 1998 am publicat un articol intitulat „Rusia și SUA în război cu terorismul”. Conceptul de „război cu terorismul” avea să fie consacrat abia după 2001, când a fost formulat de Președintele George W. Bush în legătură cu atacul terorist pe pământ american din 11 septembrie.

Într-o serie de articole publicate în 2008-2009, observam că insistențele SUA – în opoziție cu Germania – de a extinde NATO în Caucazul de Sud, vor împinge Rusia la o contralovitură care avea să modifice arhitectura geo-strategică în regiunea Mării Negre, să scindeze Occidentul și să îi dovedească impotența. Într-adevăr, la scurt timp, vest-europenii au cedat de facto Abhazia și Osetia de Sud, Moscovei.

În fine, în mai multe luări de poziție din 2011-2013, denunțam jocul la mai multe capete al Germaniei în chestiunea ucraineană. Pe de o parte, sub cuvânt că reformele interne sunt insuficiente, Germania ținea Ucraina departe de UE, împingându-o spre Rusia. Pe de altă parte, acuzând intervenția Rusiei în Ucraina, Berlinul alimenta temerile Washingtonului cu privire la subminarea echilibrelor geo-strategice în Europa orientală. Pe de a treia parte, Berlinul negocia cu Moscova un nou Pact Ribentropp-Molotov privind partajarea Europei centrale. Era limpede că se merge spre război civil și dezmembrarea Ucrainei și astfel spre repunerea în discuție a arhitecturii de securitate din Europa de Est și de Sud-Est (inclusiv la Marea Neagră).

Criza ucraineană – susțineam atunci – era și este criza ordinii mondiale post-bipolare; mai exact criza unipolarismului american eșuat în dezordinea pluripolarismului global asimetric. Adăugam, însă, că, fiind vorba despre adversari cu origini culturale comune, respectiva criză are posibilitatea de a se rezolva rațional prin negocieri; negocieri de pace prea mult amânate, care să pună cu adevărat capăt Războiului Rece. Aceasta în timp ce la Sud, acolo unde „războiul cu terorismul globalizat” izbucnise încă în 1998, se ridica adevăratul adversar comun al celor doi competitori din Nord: fundamentalismul islamic ca expresie radicală cu înclinații violente a modelului musulman de ordine mondială. Eram convins că, în cele din urmă, Estul și Vestul își vor uni – vor fi obligate să își unească – forțele împotriva acestui Sud. Asta se întâmplă acum sub ochii noștri, încă derutați de jocul de umbre și lumini al baletului politicianist. Neînhumat cum se cuvine de combatanții săi, Războiul Rece își va da duhul în „războiul cu terorismul global”; sau cel puțin acesta îi va pune ultima lopată de pământ în cap.

5. Concursul modelelor, jocul intereselor și raporturile de putere

Să fim bine înțeleși. Sudul nu este diabolic și Nordul angelic. Condamnat în ordinea Nordului la un eșec perpetuu, Sudul nu mai poate accepta supremația acestuia. Atât timp cât ordinea respectivă este vinovată de decăderea sa, Sudul cere loc la masa superdecidenților lumii și acceptarea ordinii islamice. Universalismul islamic este răspunsul la provocarea universalismului occidental.

Când Rusia reproșează Occidentului că modul său de a conduce lumea a generat un dezastru geo-strategic maxim, ea nu are în vedere doar „păcatele” Vestului în relația sa cu Estul ci și – poate, mai ales – erorile de calcul, narcisismul, lăcomia și iresponsabilitatea prin care ordinea occidentală (în special americană) a împins la disperare Sudul, permițându-i totodată – prin chiar energiile descătușate de această disperare – să se afirme ca o putere emergentă capabilă să amenințe eficient pacea Nordului și a întregii lumi, în ansamblul lor. Moscova susține că jocul la două capete făcut de Washington cu Statul Islamic a condus nu doar la perturbarea echilibrelor strategice din Orientul Mijlociu ci și la punerea întregii Europe sub presiunea unui val migratoriu care ar putea-o destabiliza grav din punct de vedere social, economic, cultural și politic. Primele semne încep să apară. De aceea Rusia propune rituos Occidentului să reconstituie coaliția formată spre a se opune pretențiilor Germaniei naziste la o nouă ordine mondială.

Lipsa unei organizări politice coerente a puterilor Sudului nu trebuie să ne inducă în eroare. Familia musulmană a cunoscut totodeauna divizări interne – confesionale și geostrategice. Fără a face comparații forțate, nici axa Berlin-Roma-Tokyo nu era cu mult mai coerentă decât grupul marilor puteri islamice de azi care include Turcia, Arabia Saudită și Iranul. Statul Islamic nu este o putere emergentă în sens clasic. El constituie un măr al discordiei în chiar cercul arabo-musulman. Cu toate acestea, dacă nu are forța de a impune lumii ordinea musulmană el poate fi suficient de puternic spre a da o lovitură de moarte universalismului euro-atlantic și ordinii neo-westphaliene a Nordului. În atare context nu ISIS ci Turcia, întoarsă spre propriul trecut imperial, ar putea proclama o ordine neo-otomană, pretinzând includerea în constelația puterilor globale a unei componente islamice asociate la „guvernarea” globală.

Ce se va întâmpla în continuare? Ce s-a mai întâmplat și altădată. Adversarii din Nord își vor depăși neînțelegerile – fie și numai pentru o vreme – spre a se uni împotriva Sudului. Indiferent de cel care va învinge, o parte dintre învingători vor căuta aliați în rândurile învinșilor pentru a îngrădi astfel pretențiile foștilor aliați alături de care au obținut victoria. În final omenirea va cunoaște o altă ordine. Care va fi aceea? Rămâne de văzut. Sigur este că, atât pentru a se uni în lupta cu Sudul cât și pentru a conveni asupra unei ordini postbelice, marile puteri ale Nordului vor sacrifica interesele micilor puteri. Printre acestea se găsește și România. O Românie care altădată știa să se salveze balansând între cei mari.

Adrian Severin

Previous 25 Things That Will Change Your Mind About Eating Insects
Next De unde vine denumirea de “leu”.

No Comment

Care este opinia ta ? Ai curajul sa spui ceea ce gandesti !