FOREIGN POLICY: Pe un om care a trait intreaga viata in interiorul unei pesteri nu-l poti trage brutal la lumina, pentru ca va orbi. In special daca este preot ortodox …


Numărul actual al Foreign Policy dezbate rolul statului român și felul în care acesta trebuie să se reformeze pentru a deveni mai util cetățenilor săi. În continuare, încercăm să provocăm o dezbatere asupra rolului Bisericii Ortodoxe în societatea românească și în viețile cetățenilor români și raportul acesteia cu autoritățile laice.  Unul din frecventele reproșuri pe care BOR le primește vizează implicarea sa socială, dar poate Biserica Ortodoxă, privită prin lentila experiențelor sale formative, să facă mai mult?

   Statul de drept, încă din faza sa de proiect, a fost imaginat cat fiind eliberat de doctrine religioase oficiale. Libertatea individului de a-și urmări fericirea a primat în fața ideii medievale de centralizare confesională. Evident, Occidentul a recunoscut identitatea sa creștină dar a exclus canonul din gândirea sa juridică. Edictul nu a mai fost fatwa în orânduiala modernă a Luminilor. De aici, odată cu escalada mondială a succesului occidental, statul de drept a devenit idealul revoluțiilor romantice de la mijlocul secolului XIX. Totuși, în ce măsură rolul dedicat bisericii în noua așezare instituțională a Occidentului poate fi transplantată ad literam într-o societate răsăriteană, cu premise constitutive și tradiții diferite în ceea ce înseamnă raportul autorității laice cu autoritatea ecleziastică.

   Pe scurt, biserica apuseană are tendințe universale. Și-a căpătat și conturat autoritatea în lipsa statului centralizat, după ce exarhatul Ravennei iese de facto de sub autoritatea basileilor. Practic, Suveranul Pontif a putut, în virtutea faimoasei doctrine a Sfântului Petru, să recunoască numai pe Dumnezeu ca autoritate superioară sieși. Ruperea de mentalul și doctrina imperială romană și varianta sa răsăriteană, creionată de Constantin, a făcut din Papă, fapt certificat de fenomenologia papo-cezarismului, un lider spiritual și secular. Mai mult, papii au reușit, în Evul Mediu timpuriu, să subordoneze tinerele regate succesoare prin instituirea ungerii, ca simbol al preeminentei ecleziastice. Introducerea acestei practici a însemnat că Dumnezeu numai prin mijlocirea adoratorilor săi oficiali, a Bisericii Universale,  poate numi un suveran pământesc, lucru care ar fi sunat foarte bizar la Constantinopol. Abia în primele secole ale celui de-al doilea mileniu creștin, după multe conflicte între regi/împărați și papi, primii au reușit să se “emancipeze”. Dar biserica a rămas un participant cu destulă autoritate pe scena politică occidentală, cu un cuvânt esențial în materie de politici confesionale.

   Din contră, răsăritul ortodox a rămas tributar gândirii politice romane. Biserica a fost, acolo unde a existat articulat un stat, un instrument al acestuia. Dacă în Occident biserica s-a “privatizat”, în est ea a “lucrat la stat”. Dispariția centrului de prestigiu după 1453 a scăzut și mai mult rolul de centralizator al Patriarhatului ecumenic, el ajungând, așa cum este în prezent, să aibă o autoritate nominală, fără a avea o putere reală. Autocefalia, care merge mână în mână cu ideea preeminenței autorității laice, s-a înscris în tendința generală de slăbire a centrului (un centru respectat și puternic în timpul unor patriarhi ca Mihail Kerularios). Un bun key study pentru rolul politic al ortodoxismului este, cu siguranță, cazul Rusiei.

   De ce această introducere disproporționată? Pentru că în interiorul creștinismului, ortodoxismul și catolicismul (și ulterior protestantismul în toate formele sale), s-au dezvoltat și maturizat diferit, având în mod tradițional un rol politic diferit. Presat de autoritatea laică, ortodoxismul a devenit introvertit, spiritualizant, ascetic. În sens opus, gloria catolicismului l-a făcut pe acesta expansiv, universalist, civilizator.

   Așadar, poate BOR, tributară propriilor tradiții și mentalități și chiar experiențelor ei formative, să aibă un rol social similar activismului pe care catolicismul îl exercită în Occident. Separarea completă de stat, așa cum este cazul astăzi, nu este cumva un fenomen șocant/paralizant pentru biserica răsăriteană? Putem blama biserica ortodoxă că nu practică un misionariat social, ca sora ei occidentală, deși nu a fost niciodată învățată să aibă aceste reflexe?

   Rolul bisericii ortodoxe în statul român poate fi îndelung analizat, dar nicio astfel de analiză nu poate face abstracție de experiențele constitutive ale acestei instituții și de rolul său, conturat în aproape două milenii. Pe un om care a trăit întreaga viață în interiorul unei peșteri nu-l poți trage brutal la lumină, pentru că va orbi. În special dacă este preot ortodox.

Numărul actual al Foreign Policy dezbate rolul statului român și felul în care acesta trebuie să se reformeze pentru a deveni mai util cetățenilor săi. În continuare, încercăm să provocăm o dezbatere asupra rolului Bisericii Ortodoxe în societatea românească și în viețile cetățenilor români și raportul acesteia cu autoritățile laice.  Unul din frecventele reproșuri pe care BOR le primește vizează implicarea sa socială, dar poate Biserica Ortodoxă, privită prin lentila experiențelor sale formative, să facă mai mult?

   Statul de drept, încă din faza sa de proiect, a fost imaginat cat fiind eliberat de doctrine religioase oficiale. Libertatea individului de a-și urmări fericirea a primat în fața ideii medievale de centralizare confesională. Evident, Occidentul a recunoscut identitatea sa creștină dar a exclus canonul din gândirea sa juridică. Edictul nu a mai fost fatwa în orânduiala modernă a Luminilor. De aici, odată cu escalada mondială a succesului occidental, statul de drept a devenit idealul revoluțiilor romantice de la mijlocul secolului XIX. Totuși, în ce măsură rolul dedicat bisericii în noua așezare instituțională a Occidentului poate fi transplantată ad literam într-o societate răsăriteană, cu premise constitutive și tradiții diferite în ceea ce înseamnă raportul autorității laice cu autoritatea ecleziastică.

   Pe scurt, biserica apuseană are tendințe universale. Și-a căpătat și conturat autoritatea în lipsa statului centralizat, după ce exarhatul Ravennei iese de facto de sub autoritatea basileilor. Practic, Suveranul Pontif a putut, în virtutea faimoasei doctrine a Sfântului Petru, să recunoască numai pe Dumnezeu ca autoritate superioară sieși. Ruperea de mentalul și doctrina imperială romană și varianta sa răsăriteană, creionată de Constantin, a făcut din Papă, fapt certificat de fenomenologia papo-cezarismului, un lider spiritual și secular. Mai mult, papii au reușit, în Evul Mediu timpuriu, să subordoneze tinerele regate succesoare prin instituirea ungerii, ca simbol al preeminentei ecleziastice. Introducerea acestei practici a însemnat că Dumnezeu numai prin mijlocirea adoratorilor săi oficiali, a Bisericii Universale,  poate numi un suveran pământesc, lucru care ar fi sunat foarte bizar la Constantinopol. Abia în primele secole ale celui de-al doilea mileniu creștin, după multe conflicte între regi/împărați și papi, primii au reușit să se “emancipeze”. Dar biserica a rămas un participant cu destulă autoritate pe scena politică occidentală, cu un cuvânt esențial în materie de politici confesionale.

   Din contră, răsăritul ortodox a rămas tributar gândirii politice romane. Biserica a fost, acolo unde a existat articulat un stat, un instrument al acestuia. Dacă în Occident biserica s-a “privatizat”, în est ea a “lucrat la stat”. Dispariția centrului de prestigiu după 1453 a scăzut și mai mult rolul de centralizator al Patriarhatului ecumenic, el ajungând, așa cum este în prezent, să aibă o autoritate nominală, fără a avea o putere reală. Autocefalia, care merge mână în mână cu ideea preeminenței autorității laice, s-a înscris în tendința generală de slăbire a centrului (un centru respectat și puternic în timpul unor patriarhi ca Mihail Kerularios). Un bun key study pentru rolul politic al ortodoxismului este, cu siguranță, cazul Rusiei.

   De ce această introducere disproporționată? Pentru că în interiorul creștinismului, ortodoxismul și catolicismul (și ulterior protestantismul în toate formele sale), s-au dezvoltat și maturizat diferit, având în mod tradițional un rol politic diferit. Presat de autoritatea laică, ortodoxismul a devenit introvertit, spiritualizant, ascetic. În sens opus, gloria catolicismului l-a făcut pe acesta expansiv, universalist, civilizator.

   Așadar, poate BOR, tributară propriilor tradiții și mentalități și chiar experiențelor ei formative, să aibă un rol social similar activismului pe care catolicismul îl exercită în Occident. Separarea completă de stat, așa cum este cazul astăzi, nu este cumva un fenomen șocant/paralizant pentru biserica răsăriteană? Putem blama biserica ortodoxă că nu practică un misionariat social, ca sora ei occidentală, deși nu a fost niciodată învățată să aibă aceste reflexe?

   Rolul bisericii ortodoxe în statul român poate fi îndelung analizat, dar nicio astfel de analiză nu poate face abstracție de experiențele constitutive ale acestei instituții și de rolul său, conturat în aproape două milenii. Pe un om care a trăit întreaga viață în interiorul unei peșteri nu-l poți trage brutal la lumină, pentru că va orbi. În special dacă este preot ortodox.

 

Via Adevarul.ro

Previous E complet aiurea sa spui ca Antonescu i-a salvat pe evrei
Next Iaurturile probiotice. Flora vaginala si rectala va saluta.

1 Comment

  1. spor în continuare
    09/07/2013
    Reply

    a?a e lumina nocturnelor îl orbe?te pe ortodox în special dac? e preot, iar zgomotul lumii obsedate de eficientizare seac? sufletul de mil?, de aceea credin?a ast?zi se propov?duie?te în ?oapt?, de la suflet la suflet, la lumina lumân?rii, aia care arde la c?p?tâiul martirilor
    De e?ti român fii ortodox c? de Biseric? se leag? indiscutabil unitatea ?i neatârnarea neamului; moda de a lovi în preo?i pt orice r?u social se va întoarce împotriva noastr?. Trebuie luptat pt unitate, c?ci du?mani au fost ?i vor mai fi

Care este opinia ta ? Ai curajul sa spui ceea ce gandesti !