Din nou despre TEZAUR …


Eugen Anca a fost, din vara anului 2003 până la finele anului 2004, reprezentantul firmei germane Capital Consulting Ltd. din Stuttgart. care reprezintă în Europa Institutul de Relaţii Economice Externe (VNIIVS), agenţie guvernamentală a Ministerului Dezvoltării Economice şi Comerţului din Federaţia Rusă. În aprilie 2005, firma Profact SRL (acţionar unic Eugen Anca) a fost invitată de Institutul de Relaţii Economice Externe din Moscova pentru a forma o delegaţie, în care să fie inclus şi un reprezentant autorizat al Băncii Naţionale Române (BNR), în vederea începerii negocierii la Moscova a termenilor şi condiţiilor contractuale ale pachetului de 32 de proiecte comerciale, economice şi financiare pe care institutul le-a acordat firmei Profact SRL. Ultimul dintre ele, având numărul 32, prevedea “confirmarea de participare la tratativele privind proiectul nr. D–02/122”, “Tezaurul component” al proprietăţii Regatului românesc în Federaţia Rusă, sau, cum spun ruşii, “componenta de metale preţioase”. Pentru acest din urmă proiect, doar reprezentantul autorizat al Băncii Naţionale a României avea drept de negociere şi decizie finală. Deşi a iniţiat o serie de demersuri pe lângă autorităţile române în vederea finalizării aducerii Tezaurului la Bucureşti, acestea au ignorat complet oferta Moscovei.

Domnule Eugen Anca, vă rog să ne explicaţi cum de s-a ajuns ca o problemă aşa de sensibilă, care se negociază în mod oficial de 90 ani, la nivel de şefi de state, de prim-miniştri şi de miniştri de externe, a ajuns să fie preluată de o firmă şi de o persoană privată, cum sunteţi dvs.

Pentru a înţelege cât mai bine motivaţia ruşilor în această privinţă trebuie să mergem în trecut şi să va fac câteva precizări, plecând de la poziţia oficială a Federaţiei Ruse, care spune că tema respectivă, cunoscută în România sub denumirea de „Tezaurul României de la Moscova”, pur şi simplu nu există pentru partea rusă! Şi asta din mai multe motive.

Să le luăm pe rând.

În primul rînd că actuala Federaţie Rusă nu şi-a asumat niciodată actele juridice şi obligaţiile patrimoniale semnate înainte de revoluţia din octombrie-noiembrie 1917, or Guvernul Regal român apucase să parafeze convenţia de transportare şi depozitare a Tezaurului nostru la Moscova cu fostul guvern ţarist, încă din luna decembrie 1916. Actuala Federaţie Rusă a menţionat că preia doar obligaţiile semnate de fosta URSS, dar nu şi de fostul guvern ţarist.

Şi credeţi că este normal ca un bun naţional, de patrimoniu, de o valoare incontestabilă, să fie făcut pierdut printr-o simplă decizie a ruşilor?

Nu eu sunt persoana care pot judeca astfel de lucruri. Eu doar am plecat de la o constatare oficială, de la poziţia clar exprimată de partea rusă, poziţie care nu s-a schimbat niciodată în aceşti 90 de ani şi nici nu se întrevăd speranţe că s-ar putea schimba vreodată, indiferent că vor mai trece 100 sau 200 de ani.

Să trecem mai departe.

În al doilea rând, în anii 1935 şi 1956 partea rusă a restituit României o bună parte din bunurile de patrimoniu care au făcut parte din Tezaur.

Da, ne-au dat doar câteva lucruri, fără prea mare importanţă.

Nu este chiar aşa. De pildă în 16 iunie 1935 ruşii ne-au returnat 17 vagoane cu arhive şi documente, depozitate în 1.436 de lăzi, care au ajuns la ora 17,30 în Gara Obor din Bucureşti. După inventarierea bunurilor, s-a întocmit, pe 28 iunie 1935, un protocol de predare-primire, semnat de reprezentantul guvernului român, domnul G. Paraschivescu. Apoi, în 1956 un număr de 39.320 de piese de artă româneşti (tablouri, picturi, desene, gravuri, icoane, tapiserii, obiecte religioase, monede de aur, medalii) au fost returnate Guvernului Român. Cu ocazia acestui al doilea transport ruşii au concluzionat că„problema aşa-zisului Tezaur al României transportat în 1916 la Moscova s-a rezolvat definitiv”.

Cum s-a rezolvat definitiv? În ce sens?

Partea rusă invoca faptul că, o dată cu finalizarea celui de-al doilea transport, la data de 6 septembrie 1956, reprezentantul autorizat al Guvernului Român, academicianul Mihai Ralea, a semnat o anexă la Protocolul referitor la restituirea obiectelor de valoare, prin care se preciza foarte clar că „Guvernul Republicii Socialiste România mulţumeşte poporului URSS pentru bunurile restituite şi declară în mod oficial că nu mai are nici o pretenţie materială sau de orice altă natură aferentă operaţiunii de transport şi depozitare a valorilor BNR în depozitele Kremlinului, ce a avut loc în decembrie 1916 şi august 1917”.

Cine a semnat acest Protocol din partea rusă?

În total au fost cinci persoane, şi anume: Mihailov Nicolai Alexandrov, ministrul Culturii, care era şi şeful delegaţiei, generalul-locotenent Vedenin A.I., care era comandantul Kremlinului, Kraftanov S.U., Orvid G.A. şi Pahomo V.I.

Şi din partea română?

Doar academicianul Mihai Ralea a semnat acea anexă a Protocolului, deşi la această acţiune a mai participat şi restul membrilor delegaţilor români, dar care nu au fost informaţi de Ralea despre acea anexă la Protocol. De fapt nici un alt membru al delegaţiei noastre nu a semnat nici un document, nici măcar Protocolul de bază. Probabil că aşa conveniseră anterior.

Totuşi, este ceva în neregulă aici. Noi am trimis la Moscova 93,4 tone de aur şi ruşii ne-au returnat doar 33 de kilograme?

Istoria ne spune că în ianuarie 1918 armata română a invadat Basarabia, intrând în război cu ruşii. Apoi în cel de-al doilea război mondial armata română iarăşi a luptat împotriva ruşilor, intrând în Bucovina şi ajungând chiar până la Odessa. În urma acordului de pace de la Paris, din 1947, România a fost obligată să compenseze Rusia cu suma de 300 milioane USD, iar partea rusă a echivalat această plată cu aurul depozitat de BNR la Kremlin în 1916 şi 1917. De fapt acesta ar fi al treilea motiv al ruşilor de a considera problema închisă la nivel oficial.

Mai sunt şi alte motive?

Da. În 1965 Nicolae Ceauşescu, la prima sa vizită la Moscova, a semnat un angajament „de prietenie şi ajutor reciproc”, care avea o clauză ce a fost mult timp ascunsă istoricilor, cercetătorilor şi publicului din ţara noastră. Aceasta preciza că respectivul acord elimina reciproc pretenţiile mutuale, dar această remarcă făcea trimitere exact la posibilele pretenţii ale noului lider de la Bucureşti în problema Tezaurului.

E de la sine înţeles că Ceauşescu, fiind la prima sa vizită la Moscova, n-a vrut să dea de gândit Kremlinului şi probabil că s-a conformat şi a semnat. Poate de aceea el a fost acceptat ca lider la Bucureşti.

Nu ştiu, nu am eu căderea să mă pronunţ. Dar ceva a fost, cu siguranţă.

Asta e tot?

Nu, a mai fost acţiunea din 1986, când Ceauşescu s-a înţeles cu Kremlinul într-o operaţiune delicată, care încă nu poate fi devoalată. Cert este că, pentru a doua oară în cariera lui Ceauşescu, acesta a semnat un nou document, prin care reitera faptul că România nu mai are nici o pretenţie din partea ruşilor în problema Tezaurului.

Nu puteţi să ne spuneţi mai exact despre ce este vorba?

Regret, dar nu am nici o putere în acest sens. Va trebui să mai aşteptăm 29 de ani pentru ca această operaţiune să fie făcută publică! Oricum sunt încă în viaţă mulţi protagonişti ai acelei operaţiuni şi care cunosc multe detalii despre această acţiune secretă.

Tezaurul, o problemă privată

Revenind la prima mea întrebare, de ce totuşi Moscova promovează o astfel de soluţionare a problemei şi mai ales de ce ea trebuie derulată numai în plan privat, şi nu oficial?

V-am spus deja, din punct de vedere oficial problema este definitiv închisă şi nu există nici o şansă ca ea să fie reluată vreodată la nivel oficial. Dar, ţinând cont că Tezaurul român constituie proprietatea privată a BNR şi a altor bănci care existau şi funcţionau la acea dată, deci afacerea aceasta a debutat de la bun început sub titulatura de acţiune privată, partea rusă a decis că poate sprijini un proiect mai amplu, ce poate fi derulat numai în plan privat, tocmai pentru a se termina odată cu această pretenţie continuă a României de a-şi recăpăta Tezaurul.

Staţi puţin, Tezaurul este proprietatea statului român.

Nu, Tezaurul este proprietate privată! Mai precis este o proprietate privată a BNR! Cel puţin aşa a fost el definit şi certificat chiar de Victor Antonescu, ministrul Finanţelor din 1916, care a şi semnat Protocolul cu Kremlinul.

Există vreun astfel de document care atestă că Tezaurul României constituie proprietatea privată a BNR?

Sigur că da. Acest document este public şi el poate fi găsit de orice persoană interesată, în arhiva Ministerului Afacerilor Externe, fond 71/1914, E2, Partea I, vol. 183, fila 50-53. Iar copii certificate ale acestui document există şi la Ministerul Finanţelor, şi la BNR, la Ambasada Franţei şi a Angliei, dar şi la Kremlin.
Deci aşa se explică de ce partea rusă insistă pe finalizarea proiectului pe partea privată, şi nu pe cea diplomatică, oficială.

Asta ar fi una din explicaţii. Şi care ar fi celelalte motive pentru care ruşii ar vrea să ne dea înapoi Tezaurul?

Sunt cel puțin 3 motive mai importante. Mai există şi altele, de mai mică importanţă, dar primele trei motive sunt esenţiale.
În primul rând, actuala Federaţie Rusă s-a obligat să-şi rezolve problemele istorice şi litigioase cu toate ţările din lume, dar cu precădere cele europene, prin acordul de intrare în Consiliul Europei, semnat la Strasbourg în data de 28 februarie 1996. Dar acest acord nu prevede ca aceste diferende istorice să fie rezolvate în mod obligatoriu la nivel oficial, deci ruşii pot foarte bine să-şi respecte obligaţiile promovând şi susţinând diferite proiecte, la nivel de entităţi private, care să ducă în final la rezolvarea acestui important punct din Acordul semnat în 1996. Aşa şi-au rezolvat ruşii problemele, în acelaşi mod amiabil şi de cooperare, cu alte 74 de ţări de pe glob, iar România a rămas, şi în acest caz, printre ultimele pe această listă!
În al doilea rând, ruşii au păţit şi ei cam la fel cum am păţit şi noi… În 1921 ei au fost nevoiţi să transfere o cantitate de 6 ori mai mare de aur decât le-am dat noi lor, către băncile din Japonia, pentru a se putea aproviziona cu cereale şi alimente. Dar, spre deosebire de noi, ruşii din 1921 au fost mai deştepţi! Ei au transferat aurul în băncile japoneze, permiţându-le japonezilor să utilizeze acest aur, iar la data rambursării lui către Moscova băncile japoneze ar urma să le achite ruşilor şi o cotă-parte din uzufructul acestei afaceri! Pe când noi, românii, am semnat un Protocol simplu, care prevedea doar depozitarea aurului la ruşi, fără drept de a-l folosi în vreun fel, din care să se poată scoate un profit suplimentar! Or, ruşii nici până în ziua de azi nu şi-au recuperat Tezaurul lor de la japonezi, fiindcă ei nu şi-au reglementat încă situaţia cu cele 4 Insule Kurile şi nici nu au ajuns să semneze pacea cu Japonia, deşi au trecut 62 de ani de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Japonezii le tot aduc aminte ruşilor că ei mai au oarece probleme şi cu alte ţări (referindu-se probabil şi la România) şi că nu au dreptul moral să-şi primească încă aurul lor, până când nu rezolvă şi restul de pretendenţi. Deci ruşii au tot interesul să-şi rezolve şi acest diferend cu Japonia, din care ar ieşi într-un net avantaj.

În al treilea rând, deşi la o primă vedere poate părea mai puţin important decât primele două, totuşi acest al treilea motiv este extrem de revelator pentru noul mod de gândire al administraţiei centrale de la Kremlin.
Rusia este o ţară foarte bogată, dar multe din aceste bogăţii sunt foarte greu de exploatat. De exemplu numai în Siberia se găsesc 80% din rezervele mondiale de hidrocarburi din lume! Dar lipsa infrastructurii corespunzătoare, vremea crudă şi distanţele imense dintre localităţi fac ca aceste bogăţii să fie realmente foarte greu de valorificat. Analiştii ruşi au conceput mai multe pachete de proiecte comerciale, economice şi financiare, mai toate fiind legate între ele, prin care se pot învinge greutăţile şi dificultăţile de care v-am spus. Unul din aceste pachete economice, comerciale şi financiare, care cuprinde şi „componenta de metale preţioase”, adică chiar aurul nostru pe care-l tot cerem de la Kremlin de 90 de ani, a fost conceput special pentru firme private din România. Un astfel de pachet economic are o valoare minimă de 10 miliarde USD şi cuprinde proiecte în principalele sectoare unde ruşii dispun de rezerve imense, adică: petrol, gaze naturale, metale preţioase, diamante, dar şi în sectorul tranzacţiilor de produse comerciale, la care se adaugă o componentă financiar-bancară, în aşa fel încât noi, românii, să participăm doar cu inteligenţa şi cu activitatea noastră! Câştigul ruşilor ar fi fost însemnat, mai precis: în cazul în care un astfel de pachet ar fi fost dezvoltat de firme private româneşti, noi am fi fost nevoiţi să asigurăm întreaga logistică necesară în zonele ruseşti mai puţin dezvoltate, tocmai pentru a extrage şi a prelucra materiile prime ce fac parte din pachetul economic oferit de Moscova. Iar asta ar însemna taxe şi impozite locale plătite, licenţe şi accize plătite, angajarea de personal local, practic industrializarea unei părţi a Rusiei care este mai puţin dezvoltată.

De fapt cum a început povestea asta, cu oferta ruşilor către dvs.?

Eu am intrat târziu în această ecuaţie, dar totul a început în 1994, când domnul preşedinte Ion Iliescu a solicitat Kremlinului „să găsească o soluţie de rezolvare a acestei probleme”. În baza acestei solicitări oficiale a Bucureştiului, ruşii au răspuns că „problema aşa-zisului Tezaur al României este închisă”. Punct. Subiect închis! Dar iată că cineva, la Kremlin, a analizat cum se poate rezolva problema şi imediat ruşii au pus la punct un plan ingenios şi benefic pentru toate părţile implicate, care să ducă la dezvoltarea relaţiilor de colaborare dintre entităţi private din Rusia şi România şi totodată să rezolve şi problema respectivă.

Cum a acţionat Kremlinul?

Mai întâi au făcut un raport către departamentele lor de analiză şi sinteză, apoi au înfiinţat o Comisie Mandatară în cadrul Dumei de Stat, care a şi dat o astfel de decizie, în 1996, care permitea rezolvarea acestei probleme în cadrul unor pachete de proiecte economice, comerciale şi financiare, cu condiţia desfăşurării lor în plan privat, adică să nu aibă nici o tangenţă cu regimul oficial şi diplomatic. Aceste proiecte comerciale au fost apoi predate spre derulare către Ministerul Dezvoltării Economice şi Comerţului din Federaţia Rusă, care le-a repartizat ulterior Institutului de Relaţii Economice Externe (VNIIVS).

Când au făcut Kremlinul prima ofertă de acest gen Bucureştiului ?

Chiar la începutul anului 1995 ruşii au discutat chiar cu preşedintele României, domnul Ion Iliescu, iar din discuţiile avute a rezultat că problema respectivă este mai delicată şi a fost desemnat s-o coordoneze domnul Ioan Talpeş. Pe scurt, s-a ajuns la concluzia că ar fi mai bine ca ruşii să înfiinţeze o bancă privată în România, prin care să aducă Tezaurul. Zis şi făcut! Aşa a luat fiinţă banca comercială Fortuna, care avea însă capital şi investitori americani! Au transferat 2,5 milioane USD sub formă de capital social în Bancorex (care, la acea vreme, era banca recomandată pentru astfel de tranzacţii), au depus 2 tone de aur în Elveţia în numele Fortuna Bank şi au dotat banca cu echipamentele necesare. Apoi au solicitat BNR să înceapă procedurile de aducere a Tezaurului prin Banca Fortuna. Numai că Bancorex s-a opus, reclamând faptul că numai prin Bancorex se poate aduce Tezaurul României. Dar, întrucât Bancorex era bancă de stat, ruşii nu au permis implicarea în această tranzacţie a nici unei entităţi care să se afle sub controlul statului. Între timp BNR a retras licenţa de funcţionare a Băncii Fortuna, iar investitorii americani au pierdut cele 2,5 milioane USD depozitate la Bancorex şi au rămas şi cu cele 2 tone de aur blocate în Elveţia pe numele băncii, dar care nu pot fi deblocate decât când situaţia juridică a Băncii Fortuna va fi rezolvată. Situaţie care nici măcar astăzi, la circa 12 ani de la înfiinţarea băncii, nu s-a rezolvat!

Ce a urmat?

În 1997 a venit la putere regimul Constantinescu. Ruşii au venit din nou la Bucureşti, de această dată problema fiind atribuită doamnei Zoe Petre. Din păcate dânsa a condiţionat restituirea Tezaurului către BNR de condamnarea Pactului Ribbentrop-Molotov şi anularea prevederilor din acest pact. Delegaţia rusă i-a explicat doamnei Zoe Petre că actuala Federaţie Rusă a denunţat încă din decembrie 1989 acest pact şi că în prezent ruşii nu mai au în posesia lor acele teritorii care au făcut obiectul pactului. În plus, ruşii nu pot accepta interferarea unei probleme politice (pactul) cu una privată (Tezaurul). Deci… nu s-a făcut nimic.

Deci, timp de 4 ani, cât a fost domnul Emil Constantinescu la putere, nu s-a făcut chiar nimic?

Nu, fiindcă la puţin timp de la această întrevedere cu doamna Zoe Petre, ambasadorul român la Moscova, domnul Diaconu, a afirmat că „Rusia este datoare 23 de miliarde USD către România în problema Tezaurului”, iar ruşii au închis imediat acest proiect! Dar nu definitiv, fiindcă în anul 2003 venise o nouă generaţie de funcţionari publici la Kremlin, mai tineri, mai deschişi şi mai inteligenţi decât cei din epoca lui Boris Elţin. Astfel că s-a hotărât în 2003 redeschiderea proiectului, dar, de această dată, a fost mandatată o firmă germană, Capital Consulting Ltd. din Stuttgart, pe considerentul că atât ruşii, cât şi românii au relaţii foarte bune cu germanii. Directorul firmei germane, Claus Rayhle, coordona la Stuttgart reprezentanţa Institutului de Relaţii Externe de la Moscova, care avea în lucru acest proiect.

Cum a acţionat Rayhle?

Mandatul lui era doar de a informa autorităţile româneşti despre beneficiile acestui proiect, urmând ca autorităţile româneşti să decidă cum vor să acţioneze mai departe. Primul drum l-a făcut, cam prin luna mai 2003, la domnul amiral Cico Dumitrescu, care era consilier prezidenţial la Cotroceni.

De ce Rayhle s-a dus la Cotroceni, şi nu la BNR?

Înainte de a veni în România Rayhle s-a dus la Ambasada României din Germania, care i-a recomandat să meargă direct la domnul Cico Dumitrescu, motivând că, fiind vorba de o problemă de o asemenea anvergură şi sensibilitate, este nevoie de acceptul Administraţiei Prezidenţiale de la Cotroceni.

Şi cum s-a soldat întâlnirea dintre Rayhle şi Cico Dumitrescu ?

Foarte prost! Amiralul nu l-a crezut deloc, i se părea că totul este o fantasmagorie, că neamţul are intenţii necurate, că ruşii vor să creeze o diversiune, în fine numai lucruri rele. I-a cerut lui Rayhle să facă copii de pe documente, după care le-a dat serviciilor speciale „să le verifice”, cu precizarea expresă „de a se verifica la toate nivelele cu atenţie sporită!” Deşi Claus Rayhle avea intenţii oneste şi curate, pe deplin verificabile, totuşi datorită modului greşit de abordare a discuţiei cu Rayhle, dar şi a capacităţilor reduse de înţelegere a mecanismelor economice şi comerciale subtile, amiralul Cico Dumitrescu a avut grijă „să-l încondeieze” pe Rayhle în aşa fel încât persoana lui a devenit în rapoartele serviciilor „suspectă”!

De ce nu aţi intervenit dvs. în acea discuţie, ca să evitaţi astfel de consecinţe?

Pentru că eu încă nu-l cunoşteam pe Claus Rayhle. Abia în luna iunie 2003 l-am cunoscut şi mi-a trebuit şi mie ceva timp să înţeleg întregul mecanism, care este foarte complex.

La ce alte autorităţi aţi fost cu Claus Rayhle?

Abia în ianuarie 2004 am fost primiţi la domnul Cristian Diaconescu, care în acea vreme era secretar de stat la MAE, dar discuţia cu domnia sa a fost un eşec total!

Cum aşa?

Domnul Diaconescu a refuzat de la bun început să discute posibilitatea ca Tezaurul României să fie rambursat sub formă privată, menţionând că Rusia are obligaţii clare, iar România nu va accepta niciodată o altă abordare a problemei respective decât sub forma ei oficială, de la stat la stat, fără implicarea nici unei entităţi private.

Dar la BNR aţi fost?

Da, la BNR am fost ceva mai norocoşi. Pe data de 8 aprilie 2004 am fost primiţi chiar de domnul guvernator Mugur Isărescu, care a fost mult mai receptiv şi mai interesat în soluţionarea problemei. Cu ocazia acestei întrevederi, Capital Consulting Ltd. a depus la cabinetul guvernatorului prima ofertă scrisă, semnată şi ştampilată, care era extrem de edificatoare.

Şi ce v-a răspuns domnul guvernator?

Nu ne-a răspuns niciodată!

Dar de ce oare?

Pentru că eu eram reprezentantul în România al lui Claus Rayhle, care era considerat „suspect” de serviciile secrete româneşti! Iar, dacă Claus era „suspect”, eu cum puteam fi catalogat, decât tot suspect, fiindcă lucram împreună, nu? Or, toate autorităţile româneşti au obligaţia să solicite serviciilor speciale date şi rapoarte despre persoanele şi firmele care le propun diferite proiecte şi afaceri. Dar noi eram deja „încondeiaţi” de la bun început, aşa că nici o autoritate românească nu se oboseşte să ne mai răspundă!

Aţi încercat să spargeţi acest blocaj informativ, să explicaţi adevărata situaţie?

Desigur. M-am adresat Parlamentului României şi am avut ocazia să fim ascultaţi de domnul senator Adrian Păunescu. Atunci când am discutat cu domnia sa, la întrevederea care a avut loc cam prin luna septembrie 2004, a participat şi un om de afaceri român, care de asemenea dorea să sprijine iniţiativa noastră. La sugestia acestui om de afaceri, ni s-a cerut să aducem în favoarea BNR o dovadă de bună execuţie a proiectului, din partea Moscovei, fiindcă altfel e greu să convingem Bucureştiul de buna noastră intenţie.

Ce fel de dovadă?

Un „Performance Bond” de 20 milioane USD. Adică o garanţie de bună execuţie, calculată la o valoare de 2% din valoarea totală a cantităţii de 93,4 tone de aur, care, la acea vreme, avea o valoare de circa 1 miliard USD.

Staţi că nu înţeleg. Adică ruşii să ne dea cele 93,4 tone de aur şi să ne mai dea şi o garanţie de 20 de milioane USD?

În practica comercială se uzitează foarte des instituţia garanţiei de bună execuţie. Mai ales în tranzacţii private. Pe scurt, pe înţelesul cititorilor care nu sunt familiarizaţi cu astfel de practici, atunci când un vânzător vrea să-şi vândă marfa, el trebuie să ofere şi o garanţie de bună execuţie, în favoarea cumpărătorului, în valoare de 2% din totalul contractului sau al valorii acreditivului bancar. O astfel de garanţie reprezintă siguranţa că furnizorul este capabil şi doritor să finalizeze tranzacţia. Garanţia este valabilă doar pe perioada executării contractului, iar la finalul tranzacţiei se înapoiază vânzătorului. În cazul în care vânzătorul îşi îndeplineşte defectuos sarcinile sau nu şi le îndeplineşte deloc, garanţia de bună execuţie o va încasa cumpărătorul, în cazul nostru fiind vorba de BNR.

Aţi obţinut cele 20 milioane USD?

Ruşii au vrut să dea un mesaj de încredere Bucureştiului şi au emis pe 18 octombrie 2004 o confirmare bancară de 350 milioane USD! Cu precizarea că 20 milioane USD să fie reţinuţi de BNR sub formă de „Performance Bond”, iar restul de 330 milioane USD să fie utilizaţi sub forma înfiinţării unui fond de garantare a efectuării plăţilor către companiile româneşti care exportă produse şi servicii în Federaţia Rusă. Ideea era să se încurajeze agenţii economici români să exporte direct în Federaţia Rusă şi să fie plătiţi imediat, fiindcă una din temerile firmelor româneşti era că le este frică să exporte în Federaţia Rusă deoarece nu sunt siguri că-şi mai încasează banii de la extern!

Şi ce a făcut BNR cu cei 350 milioane USD?

Păi nici nu i-a primit! Nici măcar nu a acceptat să discutăm acest subiect! De fapt nici pe mine nu m-au mai primit la discuţii!

Şi ce aţi făcut cu cei 350 milioane USD?

Am fost obligat să găsesc alte soluţii, fiindcă eu comandasem garanţia bancară, deci… eram bun de plată. Printr-o cunoştintă am ajuns la Geneva, la un mare expert financiar, care, culmea, îl cunoştea foarte bine pe domnul Ioan Talpeş, care era viceprim-ministrul Guvernului României în acea perioadă!

Iar domnul Talpeş?

Da, dar de data aceasta am avut succes! Domnul Talpeş m-a primit în biroul domniei sale de la Guvern şi a avut răbdarea să asculte până la capăt toată istoria. A durat vreo 3 ore discuţia cu dânsul! Şi-a dat seama de avantajele proiectului şi, la terminarea discuţiei, cu un fair play pe care nu i-l bănuiam, mi-a spus că „e convins acum că a fost informat greşit, că şi serviciile se mai înşală uneori şi că trebuie neapărat să continuăm acest proiect în beneficiul ambelor părţi”.

Şi ce-a ieşit de aici?

Nu a ieşit nimic fiindcă discuţia am purtat-o pe 3 decembrie 2004, iar pe 5 decembrie 2004 Traian Băsescu a câştigat alegerile, iar domnul Talpeş şi-a încheiat mandatul!

Şi ce aţi făcut, aţi luat-o de la capăt ?

Exact. Încurajat de experienţa cu domnul Talpeş, l-am bombardat pur şi simplu pe domnul preşedinte Traian Băsescu, pe consilierii săi şi pe noii guvernanţi cu zeci de adrese, încercând să obţin audienţe sau cel puţin să-i sensibilizez şi să meargă la Moscova să verifice afirmaţiile mele.

Aţi fost primit în audienţă?

Niciodată!

Dar ce răspunsuri aţi primit de la autorităţi?

Am primit 7 adrese de genul: „Petiţia dvs. a fost redirecţionată la Ministerul Afacerilor Externe, care urmează a vă răspunde.”
În luna martie 2005 am propus Institutului de Relaţii Externe din Moscova (VNIIVS) o variantă de soluţionare a acestui proiect, ceva mai laborioasă şi mai sofisticată, variantă care a fost acceptată. De aceea fosta mea firmă, SC Profact SRL, a primit aprobare pentru derularea acestui proiect, care a primit indicativul D-02/122. Pe 28 aprilie 2005 VNIIVS Moscova informează Ambasada României la Moscova de faptul că „Institutul nostru a acordat firmei româneşti SC Profact SRL o invitaţie cu următoarea confirmare de participare la tratativele privind proiectul D-02/122 – Tezaurul component al proprietăţii Regatului România în Federaţia Rusă”. Şi mai departe se precizează în adresă: „Noi suntem pregătiţi să primim delegaţia firmei sus-menţionate şi să organizăm tratativele în scopul discutării şi concordării tuturor problemelor principiale, privind respectivul proiect. Participarea în procesul tratativelor a reprezentantului oficial al BNR este considerată oportună”. În acelaşi timp cu adresa sosită la Ambasada României din Moscova am prezentat noi adrese autorităţilor româneşti, solicitându-le cooperarea cu partea rusă. Din păcate, la fel ca în trecut, nici o autoritate românească nu a binevoit să dea curs ofertei Moscovei.

Este de neimaginat că nici măcar Ambasada României de la Moscova nu a reacţionat pozitiv. Ce a făcut ambasadorul României la Moscova, Dumitru Prunariu, când a primit această adresă?

Domnia sa l-a informat imediat pe ministrul Afacerilor Externe al României, domnul Mihai-Răzvan Ungureanu, care i-a transmis, printr-un secretar de stat de la MAE, „să nu se mai implice deloc în problema Tezaurului”.

Cred că nu aţi înţeles bine… De ce ar da un ministru de Externe un astfel de ordin?

Păi tot aşa a reacţionat şi domnul ambasador. A cerut lămuriri suplimentare la Bucureşti, iar pentru insistenţa sa în favoarea soluţionării problemei Tezaurului, domnul preşedinte Traian Băsescu… l-a retras de la post, semnând decretul prezidenţial la 4 săptămâni de la data la care Moscova trimisese ambasadei noastre adresa de confirmare a începerii procedurii pentru finalizarea proiectului Tezaurului.

Sunteţi sigur de cele ce afirmaţi?

Absolut sigur. Tocmai de aceea consider că ordinul preşedintelui României a fost de a boicota acest proiect, prin retragerea mandatului de ambasador al domnului Dumitru Prunariu, exact în perioada în care respectivul proiect trebuia finalizat, mă face să cred că domnul preşedinte poate fi acuzat de mai mult decât lipsă de interes pentru retrocedarea Tezaurului românesc aflat la Moscova!

Ceea ce spuneţi este destul de grav.

Sunt foarte conştient de ceea ce spun şi o pot demonstra cu documente şi probe evidente. De fapt toate declaraţiile de presă, precum şi tot comportamentul domnului preşedinte Traian Băsescu, de la data destituirii ambasadorului României la Moscova şi până în prezent, sunt o dovadă clară că domnul Băsescu a acţionat împotriva intereselor legitime ale României, şi anume împotriva aducerii Tezaurului la Bucureşti.

Să ne întoarcem la momentul în care aţi informat autorităţile de faptul că aţi primit invitaţia de a merge la Moscova şi de a negocia aducerea Tezaurului.

Staţi puţin, fiindcă nu vreau să se facă o confuzie. Eu nu am mandat de negociere a problemei Tezaurului, ci doar pentru proiectele comerciale, economice şi financiare din cadrul proiectului D-02/122. Singura persoană abilitată care poate să negocieze subiectul Tezaurului, de fapt „componenta de metale preţioase”, cum spun ruşii, este numai guvernatorul BNR sau reprezentantul autorizat al BNR.

Am înţeles. Am observat că aveţi şi 12 monede de aur. Care este povestea lor?

Iniţial, cam prin 1995, când se începuseră discuţiile la Cotroceni cu prima echipă de la Moscova, românii au solicitat ruşilor, ca o dovadă supremă de credibilitate, să le predea un set de 12 monede de aur, împreună cu lista de inventar din lăzile unde au fost depozitate, cu confirmarea originală a existenţei Tezaurului. Aşa că ruşii mi-au predat cele 12 monede de aur, ediţiile 1859-1907, denumiţi în limbaj popular „cocoşei” sau „napoleoni”.

Şi de ce nu i-aţi predat către BNR?

Am încercat de nu ştiu câte ori, cu adrese oficiale şi prin diferiţi intermediari, dar nu am avut nici un succes! Nu mi-au dat nici un răspuns concret, ci doar un singur răspuns, foarte evaziv, în care îmi comunicau că BNR are un membru în Comisia Mixtă Româno-Rusă, iar dânşii sunt foarte mulţumiţi de prestaţia părţii ruse în această comisie. Dar culmea este că această comisie s-a desfiinţat de un an de zile! Adică practic nu mai există! Şi BNR îmi scrie că este mulţumită de prestaţia părţii ruse dintr-o comisie care nu mai există! Asta chiar este o bătaie de joc!

Aţi încercat şi la alte autorităţi?

Sigur ca da. Am cerut Parlamentului, adică Senatului, dar şi Camerei Deputaţilor, să preia mostrele de aur şi să le depoziteze unde cred ei de cuviinţă. Ba chiar am cerut şi conducerii SRI să preia monedele de aur şi să-mi acorde şi o audienţă pentru a le solicita colaborarea.

Şi ce v-au răspuns?

SRI mi-a răspuns că „directorul serviciului are agenda încărcată şi nu are timp să vă primească”, iar despre monedele de aur nu s-a precizat nimic!
Şi totuşi, nu s-a întâmplat nimic bun în această perioadă?
Ba da, s-au întâmplat destule, dar numai lucruri rele. Au început să curgă pe capul meu şi al familiei mele zeci de controale şi de percheziţii, făcute de poliţişti sau de falşi poliţişti, de organele fiscale şi financiare, de cei de la protecţia muncii, de la Sanepid şi de la pompieri. M-am trezit cu o groază de reclamaţii penale, în care eram acuzat că aş fi spălat sute de milioane de dolari, că aş fi primit garanţii bancare de la diferite „organizaţii mafiote din Rusia”, că sunt suspect de implicare în acţiuni organizate criminale, că m-am asociat cu indivizi suspecţi care acţionează împotriva intereselor României şi câte şi mai câte. Au fost zile când m-am trezit la 6 dimineaţa cu grupuri de câte 2 sau 3 aşa-zişi poliţişti, care îmi spuneau că „au informaţii că eu deţin persoane suspecte în casa mea, cerându-mi să le deschid uşa şi să intre în apartament”. Apoi au început o activitate de agasare a vecinilor mei, pe care-i întrebau dacă eu aduc străini la mine acasă şi dacă vin maşini înmatriculate în străinătate să mă ia şi tot felul de bazaconii dintr-astea, de parcă ne-am fi întors în timp cu 50 de ani!

Şi cum s-au soldat toate aceste controale şi reclamaţii penale?

În final am fost amendat cu 10 milioane de lei vechi pentru că m-au găsit pompierii fără stingător la birou. În rest totul a fost legal şi nimeni nu a avut ce să-mi reproşeze. Nu am nici o amendă penală, nu am dosar penal şi nici măcar în fază de cercetare penală nu sunt!
Eram într-o situaţie aproape disperată. Nimeni nu mă primea la discuţii, adresele mele erau fără răspuns sau, atunci când primeam vreun răspuns, era total anapoda, nu mai puteam suporta costurile, iar facturile rămâneau neachitate de la o lună la alta.

Şi cum v-aţi descurcat?

Am avut norocul să mă întâlnesc cu nişte oameni de afaceri din Olanda, care au observat munca mea în acest proiect. Iniţial nici ei nu au crezut nimic şi chiar mă compătimeau. Totuşi au avut curiozitatea să verifice la Moscova toate aspectele proiectului şi – la întoarcerea lor de la Moscova – erau pe deplin convinşi că totul este real şi fezabil, aşa că au decis că merită să se implice total în acest proiect.

Şi cum aţi acţionat?

Olandezii au preluat proiectul principal şi au acoperit toate costurile necesare, iar eu am devenit reprezentantul lor în România şi persoana de contact a părţii ruse în raport cu autorităţile româneşti. În 25 august 2006 olandezii au trimis prima adresă la BNR, prin care solicitau conducerii BNR să înceapă procedurile de predare a documentelor originale privind rambursarea „componentei de metale preţioase a „proiectului D-02/122”, adică Tezaurul, precum şi mostrele de aur aferente.

Şi ce a răspuns BNR?

Nimic, ca de obicei! Olandezii au revenit cu a doua adresă către BNR pe 10 octombrie 2006, dar i‘arăşi BNR nu a dat nici un răspuns! Pe 16 noiembrie 2006, olandezii se adresează Tribunalului Internaţional de la Haga, solicitând ca cea de-a treia adresă către BNR să fie transmisă românilor numai prin intermediul Tribunalului, care să constate refuzul permanent şi continuu al BNR şi implicit al autorităţilor româneşti în a primi documentele de restituire a Tezaurului, urmând ca mai apoi să se solicite Tribunalului să constate că olandezii şi-au îndeplinit misiunea, iar Tribunalul să emită un document prin care să se ateste acest lucru.

În ce bază Tribunalul de la Haga a acceptat aşa ceva?

Există o chichiţă juridică, de care olandezii au profitat, iar românii au neglijat-o. Avocaţii olandezilor au precizat că solicită respectiva decizie a Tribunalului, în baza Convenţiei privind notificarea şi comunicarea în străinătate a actelor juridice şi extrajudiciare în materie civilă sau comercială, adoptat la Haga la data de 15 noiembrie 1965.

Da. Dar autorităţile româneşti au fost informate de acest demers de la Haga?

Acest demers a fost de fapt o solicitare adresată Tribunalului de constatare a refuzului României de a accepta varianta propusă de Moscova. Dar sigur că autorităţile româneşti au fost informate.

Mai concret, care autorităţi?

În primul rând a fost informat Ministerul Justiţiei din România.

Cine l-a informat? Tribunalul de la Haga?

Nu. Procuratura din arondismentul Rotterdam, care a fost solicitată să transmită Băncii Naţionale a României, prin intermediul Ministerului Justiţiei din România.

Şi ce a răspuns Ministerul Justiţiei?

Că „nu este posibilă soluţionarea cererii procuraturii din Rotterdam deoarece documentele de notificat nu intră în sfera de aplicare a Convenţiei din 1965”.

Au mai fost informate de această procedură şi alte autorităţi româneşti?

Sigur că da. A fost informată Ambasada României la Haga, care a primit un set complet de documente, la solicitarea Tribunalului de la Haga.

Şi ce a răspuns ambasada?

Că Ambasada României la Haga „nu este în poziţia de a primi şi transmite nici o livrare de documente, deoarece respectiva problemă are un caracter privat, or, ambasada se ocupa doar de aspectele diplomatice”.

Ce alte instituţii din România aţi mai sesizat?

Păi cam pe toate. Începând cu Administraţia Prezidenţială, Guvernul României, BNR, ambele Camere ale Parlamentului României, prin mai multe comisii de specialitate, ba chiar şi SRI-ul.

Şi ce răspunsuri aţi primit?

Absolut nici unul.

Aveţi astfel de probe care să vă susţină faptul că aţi informat autorităţile româneşti despre posibila pierdere a Tezaurului?

Sigur că da. Am predat toate aceste adrese autorităţilor, însoţite de anexe justificative, primind numere de înregistrare oficiale. Dar nu m-am mulţumit numai cu depunerea unor adrese şi anexe. Am insistat şi am reuşit să obţin audienţe, din păcate doar la Camera Deputaţilor, unde ne-am prezentat la trei comisii de specialitate.

Aţi spus la plural, noi, adică aţi fost mai multe persoane?

Da, am fost însoţit de persoane importante, patrioţi adevăraţi, de oameni care au înţeles perfect oferta Moscovei şi care m-au sprijinit tot timpul.

Puteţi să-mi spuneţi cine sunt aceştia?

Sigur. În primul rând domnul Gelu Voican Voiculescu, apoi generalul Mircea Chelaru, avocatul Liviu Trandafirescu, care este şi avocatul Institutului de Relaţii Externe de la Moscova.

Ce interes avea firma olandeză de a cerut aşa ceva Tribunalului?

Înainte de a prelua fosta mea firmă, SC Profact SRL, şi după ce s-au convins la Moscova că proiectul este real şi fezabil, olandezii au contactat o firmă de avocaţi din Haga, cu scopul de a găsi o soluţie legală pentru a intra în posesia celor 93,4 tone de aur, pentru a utiliza această valoare în diferite proiecte investiţionale, atâta timp cât respectiva cantitate de aur constituie subiectul unui proiect privat şi care nu are nimic în comun cu solicitările oficiale ale autorităţilor româneşti adresate Moscovei.

Asta înseamnă că tezaurul nostru ar putea ajunge la firma olandeză?

Gândirea olandezilor este una strict comercială. Ei consideră că, atâta timp cât respectiva afacere este privată, România refuză să participe la acest proiect, iar Moscova este de acord cu propunerea olandezilor, atunci ce i-ar împiedica pe olandezi să preia aurul României ?

Adică ei să devină proprietari pe aurul nostru?

Nu, nici vorbă! Ei doar vor avea dreptul de a-l utiliza în proiectele lor comune cu ruşii, adică în proiecte investiţionale, urmând ca România, dacă vreodată ar mai dori să-şi recupereze aurul de la Moscova, să fie îndrumată să negocieze cu olandezii, nu cu Kremlinul.

Asta este culmea absurdului.

Tocmai acest lucru am încercat eu să-l explic autorităţilor româneşti. Dar parcă s-a pus un zid de nepătruns între mine şi ei.

De ce nu aţi apelat la liderii partidelor parlamentare?

Am discutat cu majoritatea şefilor partidelor parlamentare, cu excepţia PRM, ba chiar şi cu o parte din şefii partidelor neparlamentare.

De ce nu aţi discutat cu liderul PRM, care este un mare patriot?

Aşa am crezut şi eu, l-am căutat, iar o parte din parlamentarii PRM chiar au insistat să port o discuţie cu domnul Corneliu Vadim Tudor.

V-aţi întâlnit cu domnul Corneliu Vadim Tudor?

Nu. Niciodată, fiindcă domnia sa a refuzat să stea de vorbă cu mine, deşi parlamentari ai PRM m-au condus până în secretariatul cabinetului senatorial al domniei sale.

Dar cu şeful PNG, domnul Gigi Becali, v-aţi întâlnit?

Da, de două ori. Numai că domnul Becali nu s-a arătat deloc interesat de varianta aceasta privată de aducere a Tezaurului la Bucureşti.

Nu cred că este posibil ca un şef de partid politic din România să poată trata aşa de superficial o problemă de o asemenea importanţă.

Singurul şef de partid din România care a fost interesat să verifice afirmaţiile mele a fost domnul Cozmin Guşă, preşedintele PIN. M-am întâlnit de foarte multe ori cu domnia sa, iar dânsul mi-a cerut să-i facilitez mai multe întâlniri la Moscova, la un nivel cât mai înalt, pentru a i se confirma valabilitatea unui astfel de proiect privat.

Mi-aduc aminte că domnul Guşă a fost de mai multe ori la Moscova. Dvs. i-aţi aranjat întâlnirile de la Moscova?

Da, dar numai întâlnirile pe care domnul Guşă le-a efectuat în anul 2006. Doar acestea au fost intermediate şi organizate prin intermediul meu şi al specialiştilor de la Institutul de Relaţii Economice Externe din Moscova. Nu şi cele anterior anului 2005, când eu nu-l cunoşteam pe domnul Guşă. El ridicat problema Tezaurului în discursurile sale pe la diferite talk show-uri, dar şi în conferinţele de presă ale PIN. Dar, observând că nimeni în România nu se arată interesat de soarta Tezaurului, nici domnia sa nu a mai pedalat pe această temă.

Ca om de afaceri care are intuiţia privind soluţionarea sau respingerea unor demersuri şi proiecte, care este feeling-ul d-voastră cu privire la tărăgănarea şi lipsa de interes a autorităţilor române pentru aducerea Tezaurului românesc în ţară?

Aici este o problemă foarte complexă. Ar fi vreo două varian‘te care pot fi luate în calcul. Dar numai o comisie de anchetă parlamentară ar putea să descopere adevărul. Una din ele ar fi perioada 1995-1996, când a fost în mod special distrusă Banca Fortuna, tocmai pentru a nu se putea aduce Tezaurul prin intermediul băncii sprijinite de ruşi. Din informaţiile noastre, se pare că unul din conducătorii Băncii Fortuna, în iunie 1996, a fost instruit de anumite cercuri influente din Bucureşti să emită o garanţie bancară în valoare de 1 miliard USD, în baza documentelor originale de restituire a Tezaurului, pe care Banca Fortuna le deţinea. Această operaţiune s-a petrecut în răstimpul de trei zile în care BNR a efectuat controlul la Banca Fortuna şi data la care această decizie a fost publicată în Monitorul Oficial.

Cine era beneficiarul acestei uriaşe valori a garanţiei bancare ?

Nimeni alta decât Bancorex. O bancă care deja începea să se scufunde. Probabil că factorii de decizie din acea perioadă din România aveau intenţii bune, chiar vroiau să salveze Bancorexul de la faliment. Dar aveau nevoie de o capitalizare rapidă şi masivă. Or, nici o instituţie bancară internaţională nu mai vroia să crediteze Bancorexul fiindcă rezultatele financiare ale celei mai mari bănci de stat din România erau total necorespunzătoare. Şi atunci anumite persoane cu mari funcţii de răspundere din stat au găsit soluţia, îngropând Fortuna şi salvând Bancorexul. Adică au apelat la serviciile lui Zaher Iskandarani şi ale lui Omar Hayssam, solicitându-le acestora să găsească fonduri pentru Bancorex, contra garanţiilor bancare pe care Bancorex le-a oferit. Aceştia au condiţionat aducerea dolarilor în Bancorex din sur‘se private din ţările arabe de acordarea unor „ajutoare” ale statului român în privinţa privatizărilor sau a neimplicării organismelor de control în afacerile lor private. Aşa au apărut aceste persoane ca fiind „salvatori” ai României, ei fiind făcuţi apoi membri PSDR şi fiind incluşi în „lumea bună” din jurul preşedintelui României.

Aşa se explică probabil ascensiunea acestor personaje controversate.

Fără sprijinul (dezinteresat?) al unor membri importanţi din conducerea României din acea perioadă, nu era posibilă o astfel de operaţiune.

Bine, dar din decembrie 2004 avem un nou preşedinte şi un nou Guvern. Cum vă explicaţi că şi actualele autorităţi refuză această ofertă a Moscovei?

E simplu. Chiar dacă s-au schimbat conducătorii, noi, cei care ne-am ocupat în ultimii 12 ani de această problemă, am fost „încondeiaţi” ca fiind „suspecţi” de acele persoane care lucrează în serviciile speciale şi care au avut un interes evident să ne ponegrească, tocmai pentru ca nici o autoritate românească să nu poată să stea de vorbă cu noi, iar toate adresele noastre să nu fie tratate corespunzător.

Dar ce interes ar fi avut acele persoane care lucrează în serviciile speciale să vă denigreze?

O bună parte din actualii lucrători ai serviciilor speciale care încă lucrează în aceste structuri au beneficiat de credite preferenţiale de la Bancorex, credite pe care ei nu le-au mai rambursat sau le-au rambursat parţial. Or, dacă s-ar descoperi adevărul în această problemă, ei ar fi primii care ar avea de suferit fiindcă nu numai ar fi obligaţi să restituie creditele astfel obţinute, dar ar fi pasibili să suporte şi deschiderea unor dosare penale.

Cum s-ar putea rezolva această problemă?

Aşa cum spuneam, problema poate fi rezolvată numai prin înfiinţarea unei comisii parlamentare de anchetă, care să cerceteze toate aspectele colaterale. O comisie din care să facă parte parlamentari care nu au avut de-a face cu serviciile secrete şi cu împrumuturile de la Bancorex.

Aţi spus că ar fi două variante pe care le luaţi în calcul. Cea cu Bancorexul este una. Care ar fi cea de-a doua variantă?

Aici ar putea fi o mare problemă, extrem de delicată şi sensibilă, legată de faptul că Tezaurul României este de fapt o proprietate privată a BNR, dar bunurile care au luat calea Kremlinului nu au fost 100% numai ale românilor, ci o bună parte din ele aparţineau comunităţii de afaceri evreieşti de la acea dată, care îşi ţinea economiile la Mormorosch Bank din Bucureşti, o bancă foarte puternică a acelor vremuri. Din păcate nu pot dezvolta acest subiect fiindcă aş putea aduce atingere intereselor României şi nu doresc să provoc un scandal internaţional.

Într-un articol publicat în Evenimentul Zilei, preşedintele României, domnul Traian Băsescu, afirma că i-aţi fi cerut 2 milioane de dolari ca să recuperaţi Tezaurul. Cum comentaţi acest fapt?

Niciodată nu am cerut nici o sumă de bani, ba chiar am precizat, de foarte multe ori, că nici eu şi nici vreo altă persoană din grupul meu nu am cerut nici un fel de comision sau vreo altă facilitate financiară sau fiscală.

Şi atunci ce surse de venit aveţi?

Din derularea proiectelor comerciale pe care le realizez cu partea rusă, bineînţeles altele decât proiectul Tezaurului.

Credeţi că preşedintele României este dezinformat în acest caz?

Nu, cred că domnul Traian Băsescu este informat destul de corect, să nu zic total, dar suficient încât să fi acţionat corespunzător. Dacă era un adevărat lider, un patriot şi un spirit naţional, aşa cum se pretinde a fi, domnul Băsescu ar fi dat ordin să se exploateze imediat toate informaţiile pe care le deţin pentru a profita de ocazia unică apărută în perioada mandatului său şi pentru a prelua toate avantajele în favoarea României. Dar domnul preşedinte a renunţat încă din prima zi în care a pus piciorul la Cotroceni, în calitate de preşedinte, să se mai ocupe de problema Tezaurului. De altfel domnia sa a declarat de nenumărate ori că „problema Tezaurului aparţine trecutului şi că ar fi bine s-o lăsăm în seama istoricilor!” Pentru mine faptele şi spusele domnului preşedinte înseamnă, cum am mai spus-o de multe ori, trădare de ţară, trădarea intereselor naţionale şi chiar subminarea economiei naţionale.

De ce „subminarea intereselor naţionale”?

Pentru că, dacă ar fi să facem un simplu calcul matematic, am putea realiza dimensiunile catastrofalei decizii a preşedintelui ţării de a refuza o astfel de variantă economică de rezolvare a problemei Tezaurului.

Vă rog să fiţi mai explicit.

Luând în calcul că valoarea proiectelor economice, comerciale şi financiare oferite de Moscova este de circa 10 miliarde USD pe an, calculând un venit minim de 30% profit pe an, perfect realizabil în spaţiul economic rus, ar rezulta că firmele româneşti ar fi putut avea un profit de 3 miliarde USD pe an. Rapoartele internaţionale de audit arată că la un nivel aşa de ridicat al afacerilor ar fi permis ca un număr de 200.000 de oameni să lucreze efectiv la aceste proiecte, cu un venit corespunzător, în care statul român ar fi obţinut din taxe şi impozite circa 2 miliarde USD pe an (impozit pe salarii, pe profit, TVA, taxe de import, accize etc.). Cu aceşti bani s-ar fi putut plăti de exemplu o pensie de 4.000.000 lei vechi pe lună la 1 milion de pensionari sau ar fi putut fi construite multe obiective sociale necesare. Dar, datorită refuzului domnului Traian Băsescu în problema Tezaurului României, beneficiile acestor proiecte vor lua calea Olandei şi a altor agenţi economici, dar nu din România.

Pentru că sunteţi foarte bine informat cu privire la toate aspectele referitoare la Tezaurul românesc aflat la Moscova, care credeţi că este soluţia pentru a finaliza favorabil acest demers?

Poate n-o să mă credeţi, dar soluţia este uimitor de simplă. În primul rând ar trebui ca problema respectivă să fie transferată din portofoliul MAE în cel al Ministerului Economiei şi Comerţului de la Bucureşti. Acest minister are în subordine un Centru Român pentru Promovarea Comerţului (CRPC), practic fiind omologul lui de la Moscova. Între timp, toate instituţiile şi comisiile care au avut tangenţă cu problema Tezaurului ar trebui să se întâlnească şi să stabilească o valoare unică de bunuri şi valori care ar mai fi de recuperat de la Moscova. După care CRPC ar urma să semneze un contract cu firma abilitată de Moscova în rezolvarea acestei probleme.

Şi dacă ar exista diferenţe de valori între ce oferă Moscova şi ce ar aştepta să primească Bucureştiul, cum se va proceda?

În cazul în care vor exista diferenţe între cantitatea minimă de aur, respectiv valoarea bunurilor reclamate şi ceea ce se va obţine de la Moscova, grupul de firme care va derula acest proiect se va obliga să preia aceste obligaţii financiare şi să-şi achite datoriile la statul român până la limita acoperirii tuturor obligaţiilor de plată, într-un termen rezonabil, care să nu afecteze procesul economic al grupului de firme, dar nici să dureze mai mult de 10 ani. Toate aceste obligaţii de plată ar urma să fie achitate din profiturile estimate a fi obţinute.

Sursă: CADRAN POLITIC

Previous VIDEO. Călin Georgescu despre dictatura si triumful imposturii
Next Sfintenia juramantului militar dincolo de conducatorii vremelnici

No Comment

Care este opinia ta ? Ai curajul sa spui ceea ce gandesti !