Consideratii. Pogromul de la Iasi. Puncte de vedere


via Ion Coja

Mult Stimate Domnule profesor Ion Coja,

Încântat şi onorat de faptul că aţi binevoit a citi volumul meu de proză scurtă intitulat „Paramedicalia” – ceea ce vrea să însemne  „însemnări  din timpul vieţii mele ca medic”. Cu alte cuvinte, sunt evocate momente  din viaţa mea de medic,  „trăite  şi nu „născocite”…

Printre acestea şi problemele evreilor din Moldova – unde am convieţuit şi eu cu dânşii. Deci nu pe temă principală, ci colaterală, întrucât eu aveam alte preocupări. Totuşi voi încerca să lămuresc  niţel şi problema lor. O fac oarecum obligat  întrucât  oprobiul ce ni se aruncă în sarcină, în realitate este străin de ceea ce s-ar putea numi „holocaust”, cumva  amărându-ne sufletul, fiind depărtat de adevăr.

Dacă  la noi în Moldova evreii au suferit în vremea aceea anumite vexaţiuni, în majoritatea lor acestea nu au fost provocate de noi, de populaţia românescă, ci de trupele  SS (fasciste) germane, aflate atunci pe teritoriul nostru! Este purul adevăr pe care îl susţin cu convingere.

Pe atunci, în toamna anului 1940, aşa cum am arătat în unele capitole din Paramedicalia mea,  eu nefiind  aderent atunci  la ideile pro sau anti-fasciste din ţara noastră, (Totul Pentru Ţară, Legiunea Arhanghelului Mihail, LAN C, cuziştii), n-am participat la realizarea idealurilor lor. După cum se observă din capitolele mele din carte: “Dureroasa părăsire a Cernăuţilor – 1940” – pg. 3 -8, “Munca şi viaţa în spitalul „Caritatea” (prolog la holocaustul nazist şi al trenului morţii) – pg. 17 – 24, „ Viorica Agarici – mit şi adevăr  în problema „Trenului morţii” pg. 25 – 29,  „Tristele peripeţii ale retragerii noastre din Moldova – 1944” – pg. 30-38, atât am văzut  şi  sintetizat şi nimic altceva, oricum din cele relatate cu curaj şi responsabilitate, reies gravele probleme şi excese sângeroase petrecute la Iaşi în iunie 1941 la începutul războiului. Dar acestea nu au fost generate de autorităţile noastre, ci de trupele SS germane. Despre cei 9000 de evrei omorâţi  atunci la Iaşi, despre semnalizările cu becuri roşii din podul caselor, pentru a dirija  bombardamentele  aviaţiei sovietice asupra Iaşului, după cum au fost localizate şi elucidate de localnicii români, am scris cât amputut eu de clar clar în capitolul respectiv.

Iar când autorităţile noastre au fost obligate de comandamentul german  al Iaşului, din cei 500 de arestaţi de ei şi aduşi la poliţie pentru ca autorităţile române să trieze şi să descopere posibilii făptaşi  în legătură cu dirijarea bombardamentelor sovietice,  au fost aleşi 100 de elemente cunoscute ca a fi  „comunişti notorii”. Aceştia au fost ridicaţi dintre cei 500 şi  trimişi la închisoarea militară românească de la Copou din Iaşi, unde au fost ţinuţi până la terminarea războiului, când au fost eliberaţi! Ce s-a întâmplat cu cei 400 de evrei rămaşi? Au fost eliberaţi a doua zi dimineaţă, plecând pe la casele lor. Așa s-au petrecut lucrurile la Iași, câtă vreme românii au avut controlul asupra desfășurării evenimentelor.

Atunci germanii făcând „Einen kurzen protzes”, au adunat alte sute de localnici evrei, i-au adus în curtea Chesturii de Poliţie, i-au cercetat şi mitraliat pe toţi. A doua zi, trecând eu pe acolo cu o maşină a spitalului nostru, am observat şuvoiul gros de sânge scurs pe sub poarta poliţiei pe caldarâm. Alţii au fost arestaţi şi împuşcaţi chiar în casele lor, de unde, în următoarea dimineaţă erau ridicaţi de căruţele primăriei  şi transportaţi la cimitirul israelit. În completare, a se vedea cele scrise în  volumul Paramedicalia.

Referitor la populaţia de etnie evreiească din Basarabia, după revenirea românilor în 1941 şi începerea războiului,  persoanele  care şi-au bătut joc de autorităţile şi armata română1 care fuseseră obligate în 1940, conform odiosului Pact Ribbentrop-Molotov, să părăsească Basarabia şi Bucovina de Nord,   au fost deportaţi în Transnistria. Nu au fost închişi în lagăre, ci încartiruiţi în casele din zonă.

Când  s-a întors frontul româno – german în 1944 şi trupele germane începuseră a lichida elemente evreieşti întâlnite în retragere,  autorităţile române le-au permis evreilor din Basarabia şi Bucovina de Nord să se întorcă imediat la casele lor  pentru a-i proteja de  primejdia de a fi lichidaţi de trupele germane.

În Roman, din 12.000 de evrei în 1941, au fost deportaţi în Transnistria numai 2  evrei, activişti comunişti,  cărora li s-a permis să se întoarcă acasă în 1944. Iar  dintre evreii din Ardealul de Nord şi Maramureşul românesc, dintre cei care au scăpat de deportarea  hortistă fugind în teritoriul românesc, peste  noua frontieră a României, nu au suferit în nici nu fel de ostracizări din partea autorităţilor, ci au emigrat  în Israel ( făcând parte din lotul de 400000  de evrei  români emigraţi legal în Israel  – între anii 1942 – 1943).

Mai trebuie menţionat faptul că în perioada  când ţara era condusă de Mareşalul Ion Antonescu, nemţii au trimis un tren cu 15 vagoane  pentru a ridica evrei din Bucureşti spre a fi lichidaţi la Auschvitz. Acest tren s-a întors gol în Germania, nici măcar un singur evreu din România nu a fost trimis în lagărele germane. Şi atunci unde este holocaustul românesc ?!

18 noiembrie 2008

Dr. Epifanie Cozărescu,

via

 

 

Desigur evenimentele din iunie 1941 reprezintă unul dintre cele mai tragice evenimente din istoria contemporană a românilor, care a afectat deopotrivă populaţia evreiască dintr-unul din centrele urbane importante româneşti, cât şi memoria conştiinţei istorice a românilor, a relaţiilor intercomunitare. Acum, la zeci de ani distanţă, putem considera că se impune, limpezirea apelor şi asumarea unei răspunderi reale şi definitive. Doar înţelegând obiectiv factorii determinanţi şi contextul desfăşurării evenimentelor, trebuie să căutăm, să exprimăm adevărul şi realitatea faptelor, aşa cum au fost !

Pornim de la rezultatele anchetei conduse de generalul Mihail Racoviţă (renumit pentru excesul de zel dovedit când a cerut cu prea mare uşurinţă judecarea şi condamnarea foştilor camarazi din timpul campaniei din Est), procuror militar special din cadrul Cabinetului Special al Parchetului General de pe lângă Curtea Militară de Casare şi Justiţie, împuternicit cu cercetarea evenimentelor de la Iaşi şi Stânca Roznovanu – Mărculeşti. Asta pentru a nu fi acuzat (cât se poate) de părtinire. Spre deosebire de cei din prima parte, care şi-au permis în numele unei cauze să prezinte punctele de vedere doar ale unei părţi. Dar dacă sunt istorici care se şterg undeva cu etica, este alegerea şi onorabilitatea lor.

Referatul oficial al generalului Racoviţă arată, printre altele, că ,,apariţia trupelor germane pe teritoriul naţional a favorizat antisemitismul”, pretextul masacrului împotriva evreilor fiind constituit de un zvon răspândit de serviciul SS sosit în localitate după care, la 26 iunie 1941, în urma unui bombardament aviatic asupra Iaşiului, paraşutiştii sovietici trebuiau să ia contact cu rezidenţii evrei comunişti din oraş. Dimineaţa zilei de 28 iunie 1941, autorităţile române au fost sesizate că în cartierul Tătăraşi o unitate germană face percheziţii şi molestează populaţia evreiască sub pretextul deţinerii aparatelor de radio-emisie; în urma unor focuri de arme trase în seara aceleiaşi zile, evreii au fost acuzaţi deşi în casele controlate nu s-a găsit nimic suspect sau incriminant; evreii au fost ridicaţi de către germani şi duşi la Chestura de Poliţie, autorităţile române fiind surprinse de evenimente…

Într-un act semnat de judecătorul instructor general de corp de Armată avocat E. Ionescu, s-a arătat că generalul Gh. Stavrescu, comandant al Diviziei 14 Infanterie în vara anului 1941, nu ar fi luat măsuri în timp util pentru reprimarea masacrelor din 28-29 iunie 1941, ţinându-se cont însă de faptul că ,,la data începerii masacrelor în Iaşi, generalul Stavrescu nu-şi avea postul de comandă acolo, ci la 3 km de Iaşi – la Ruşeni”, la Iaşi aflându-se Eşalonul II al Comandamentului Diviziei.

Generalul Gh. Stavrescu a încercat să pună capăt pogromului intervenind pe lângă comandamentele germane din Iaşi în vederea retragerii patrulelor din oraş şi a elementelor militare germane care ocupaseră Chestura. Fără rezultat însă. Totuşi, se arată în document, generalul român s-a dus personal la generalul german Hans von Salmuth venind împreună la Chestură şi repunând în atribuţii legale autoritatea românească. De asemenea, s-a arătat că Gh. Stavrescu ,,a acţionat şi personal, eliberând convoaie de evrei ce se îndreptau spre chestură, indicându-le ce direcţie să ia pentru a nu cădea în mâinile patrulelor, iar un alt grup de evrei care sosise la chestură a fost îndrumat de generalul Stavrescu spre cazarma Regimentului 13 Infanterie unde sub motiv că-i duce la închisoare, i-a eliberat prin subalternul său căpitanul Darie”.

Deasemenea, în incinta Chesturii a avut o atitudine condescendentă şi a căutat să-i asigure pe evrei că nu li se va întâmpla nimic rău, după cum declară martorii Leon Ştein, avocat Beno Beer, Gorin Isac, locotenent-colonel Darie, Weiss Izu, Roza Leib şi alte persoane. Generalul a dispus chiar arestarea unor soldaţi români care reţineau evrei, trimiţându-i la unităţi pentru verificarea situaţiei militare, constatându-se că printre aceşti ostaşi se aflau şi dezertori din unităţi de Grăniceri. În acest act este amintit şi colonelul Ermil Mateeş, comandant al Regimentului 6 Vânători, pentru că a dat ordin subalternilor ,,să execute pe toţi evreii suspecţi de la Sculeni – Căinari – Mărculeşti”. Se arăta că acest ofiţer ,,este autorul rezoluţiei de pe ordinul Diviziei 14 în care arăta că evreii au fost executaţi conform ordinelor superioare şi că prin ordinele superioare ar fi înţeles ordinele Diviziei Germane sub comanda căruia se afla”.

Peste ani, una dintre evreicele care au fost martore la evenimente, Beatrice Simovici, a consemnat că, colonelul Constantin Chirilovici, chestor al Poliţiei din Iaşi, a circulat în ziua de 29 iunie 1941, într-o maşină militară, prin tot oraşul Iaşi ordonând dispersarea grupurilor de evrei care fuseseră luaţi cu forţa din casele lor, reuşind astfel să salveze multe vieţi. În dorinţa eliberării soţului său care fusese reţinut în acele momente, B. Simovici s-a dus personal la colonelul Chirilovici, pe care îl cunoştea, ofiţerul fiind descris ca apărând ,,uluit, cu o faţă descompusă”, exprimând ,,revoltă şi spaimă”. Răspunsul acestuia la rugăminţile disperate de ajutorare ale femeii a fost următorul: ,,Nu vă pot ajuta cu nimic, au trecut peste mine (…). Eu nu mai am nici o putere!”.

În privinţa numărului celor care au pierit în urma declanşării pogromului, acesta este, într-adevăr, diferit. Dacă în comunicatul autorităţilor române, publicat în ,,Monitorul Oficial” din 1 iulie 1941, s-a anunţat că ,,la Iaşi au fost executaţi 500 iudeo-comunişti, cari trăseseră focuri de armă din case, asupra soldaţilor germani şi români”, iar într-o telegramă din 1 septembrie 1941, expediată la Berlin de ministrul plenipotenţiar al Reich-ului în România, Manfred von Killinger, cifra celor asasinaţi la Iaşi era de 4.000 de evrei. Raportul final al Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România, publicat în anul 2005, arată că în timpul pogromului au fost ucişi 14.850 de evrei (!). Istoricul britanic Dennis Deletant apreciază, în 2006, următoarele: ,,Este greu de stabilit cu certitudine numărul total de victime al pogromului de la Iaşi, inclusiv victimele din cele două trenuri ale morţii. În timp ce numărul morţilor din trenuri a fost calculat cu o oarecare acurateţe – între 2.700 şi 2.800 – şi se estimează, pe bună dreptate, că 1.000 au fost împuşcaţi în curtea poliţiei, nu este clar câţi evrei au fost ucişi în alte părţi ale oraşului între 26 şi 30 iunie. Diplomaţii germani din Bucureşti au stabilit că cifra totală a morţilor din Iaşi a fost de cel puţin 4.000, ceea ce pare a fi cea mai concisă informaţie pe care o putem cita…

În încheiere iată şi mărturia doctorului Epifanie Cozarescu, cernăuţean ajuns în Roman, mare erudit, care se afla în zilele pogromului în Iaşi:  “În vreme ce la Spitalul Z.I. 286, si nu numai, se lucra ca într-un stup de albine, în oras începuseră a se comite acte de sabotaj a ordinii publice si a efortului de război. Se pare că acestea au debutat în cursul noptilor întunecoase, fără lună, când pe deasupra orasului au început a se roti câte unul-două avioane de recunoastere sovietice care, pe lângă misiunea lor de bază, mai aruncau ici-colo câte o bombă, a căror explozie tinea populatia în alertă. Se zicea că lansau si parasutisti, care găsindu-si adăpost prin podurile unor case si prin copaci, mitraliau de acolo unitătile de infanteristi aflate în mars către front. Se mai zicea că locurile unde trebuiau să fie lansati parasutistii, erau indicate prin luminile unor becuri electrice aprinse în cosurile caselor.

Desigur că imediat după întâmplările cu parasutistii, au fost organizate razii de prindere a celor care au pus semnalizările luminoase si a complicilor acestora. Patrulele erau mixte: politisti români dublati de ostasi SS germani. Până seara au fost adusi la Chestura de Politie (de pe str. V. Alecsandri) circa 500 de indivizi. La triajul riguros făcut în aceeasi noapte, dirijat de chestorul sef, col. Chirilovici, si de prefectul judetului, col. Captaru, nu stiu ori de au găsit vreun parasutist, dar au fost identificati 100 de comunisti notorii, care fură trimisi numaidecât în inchisoarea militară de la Copou. Toti ceilalti au fost eliberati si trimisi la casele lor. Norocul celor 100 de retinuti, căci, asa cum se va arăta mai departe, în modul acesta le-a fost salvată viata.

Dar sturnbandfurerul H. Ohlenburg, de la Comandamentul german al orasului, nefiind multumit de rezultatul acestei anchete, a hotărât să o ia de la capăt, cu metode si mijloace proprii. Asa încât, cu ajutorul unor patrule compuse din agenti SS, până în seara următoare, 6.VI.1941, au fost umplute iarăsi beciurile si curtea înalt îngrădită a Chesturii, cu persoane ce li se păruseră … suspecte. În cursul noptii, altă „anchetă”, însă cu mitraliera, de care n-a scăpat nimeni. În dimineata următoare cine a trecut pe acolo (str. V. Alecsandri), a putut vedea suvoiul de sânge închegat, scurs, ca din abator, pe sub poarta Politiei, peste bordura trotuarului, în rigolă, iar de aici la vale… În zilele si noptile ce au urmat, făcându-le „Kurzeren Prozess” (răfuială mai scurtată), nu-i mai aduseră la Politie, ci îi împuscaseră pe trotuar, în fata caselor de unde i-au scos. Dimineata treceau cărutele Primăriei, îi încărcau ca pe butuci, ducându-i la santurile-gropi comune din cimitirul Israelit…

Vrând să mai debaraseze orasul si de alti – pentru ei – indezirabili, îi imbarcară în două trenuri de vite, puternic oblonite ca să nu intre nici aerul la cei înghesuiti înăuntru; trenuri cu destinatie diferită: primul, care ne interesează îndeosebi, spre Lagărul de concentrare de la Călărasi – Ialomita, al doilea – la Podu Iloaei. Dar, ca să nu ajungă prea repede, îi purtară înainte si înapoi, pe caniculă, încât peste jumătate din ei se sufocară. Trenul întâi, care si-a meritat cu prisosintă trista poreclă de „trenul mortii”, după ce si-a lepădat 650 de morti la Târgu Frumos, 350 la Mircesti, ajunse, în dimineata de 3 iulie `41, la Roman. Aici le-a iesit imediat în întâmpinare echipa de infirmiere ale Crucii Rosii, cu serviciul în gară, intentionând să le acorde, ca si trenurilor cu răniti, ceai si pachetele cu hrană rece. Dar paznicii germani ai trenului le interziseră apropierea de vagoane. Atunci fu chemată în ajutor presedinta Filialei locale de Cruce Rosie, doamna Viorica Agarici.

Urmarea, se stie si se mai scrie despre gestul eroic: S-a postat în fata locomotivei, declarând că nu va pleca de acolo până nu se vor da la o parte obloanele, în spatele cărora detinutii strigau cerând aer si apă. Cu sprijinul oficialitătilor române, printre care si al Reginei Mamă Elena, aflată în vizită la Spitalele militare Z.I. din localitate, a prefectului judetului Roman, generalul Stefan Ionescu, s-a ajuns prin telefon la generalul Ion Antonescu. Iar acesta solicitând sprijinul Generalului colonelului Eugen von Schorner, comandantul Armatei a 11-a germană, ce coopera în Basarabia cu trupele noastre, a venit ordinul de eliberare a trenului si de oprire a actiunilor antievreesti de la Iasi. Atunci s-au mai găsit 350 de morti, care au fost îngropati la Săbăoani. Trenul a fost igienizat, detinutii vii – asistati, după care a putut să-si continue cursa la destinatie, mai debarcând numai 12 morti la Mărăsesti.

În calitate de martor ocular al acestei drame iesene, am intentionat să dovedim că „Holocaustul de la Iasi”, atribuit în totalitate nouă, românilor, s-a datorat integral fractiunii naziste a trupelor germane. Este un adevăr crud, care spus si cu acelasi prilej, poate va fi mai bine înteles si receptat ca atare.”

Ce s-a întâmplat cu eroina salvatoare de evrei Viorica Agarici, după venirea comuniştilor (majoritatea evrei) la putere ?  “În 1949, a fost despuiata de toata averea ei (proprietatea de la Calugareni, jud. Roman, casa din oras de pe str. Alexandru cel Bun etc.) si aruncata in strada, fara chip de subzistenta. A avut totusi noroc de cateva familii romascane care i-au intins atunci o mana de ajutor. Familia av. Mart a primit-o intr-o odaita, iar dintre evrei, dr. medic Iosif Abraham si fotograful Jack Reinstein organizau lunar, pentru ea, o cheta (bani marunti), pe care doamna nu voia sa-i primeasca decat sub forma de recompensa pentru meditarea unor copii (printre care si elevul Radu Cozarescu). Desigur, fiind retinuta in casele acestora si la masa de pranz. In fond, era adusa in pozitia de cersetoare. De altfel, si umbla cu cosnita de papura in mana, unde i se mai arunca cate ceva…  Ar fi plecat din Roman, dar nu avea unde: sotul, mort de gangrena apendiculara in spitalul de aici (nu la Iasi, cum s-a scris!), cei trei fii, Georgel, Vasilica si Costache, bagati la puscarie… Abia in 1967, Georgel fiind eliberat, s-a mutat la dansul, in Bucuresti. Atunci si-a adus aminte si Federatia comunitatilor evreiesti de meritele doamnei Agarici, fixandu-i o mica renta viagera. “

“Aceste adevăruri trebuie stiute si spuse, să le afle toti cei care ciuntesc încă istoria noastră, deformând obrazul – si asa biciuit si scuipat al – neamului nostru românesc.”

via

 

Lucian Herşcovici: POGROMUL DE LA IAŞI . CÂTEVA OBSERVAŢII

M-am întrebat adeseori ce reprezintă pogromul de la Iaşi pentru istoria evreilor din România şi pentru istoria României înşişi. Ce reprezintă el pentru istoria Holocaustului evreilor din România? Prima oară mi-am pus aceste întrebări cu mulţi ani în urmă, în adolescenţă, atunci când am citit cartea ”Pogromul de la Iaşi” de Marius Mircu, considerată prima carte asupra Holocaustului evreimii române. Ulterior, când l-am cunoscut personal pe regretatul Marius Mircu, i-am pus această întrebare şi lui, adăugând părerea mea de atunci, că pogromul de la Iaşi ar reprezenta sfârşitul istoriei evreilor din România.

Regretatul Marius Mircu, pe atunci un om vârstnic, autor al unui număr mare de cărţi de documentare istorică şi de literatură, memorialistică şi publicistică, mi-a răspuns ca unui tinerel ce eram: pentru o parte dintre evreii din România da, pentru altă parte nu. Desigur, prima parte erau victimele pogromului, a căror istorie s-a încheiat odată cu viaţa lor. Astăzi, amintindu-mi convorbirea cu el, ca si o recenzie pe care am făcut-o unei cărţi pe care a publicat-o în seria ”Şapte momente”, în care scriam că problema evreiască din România se retrage, încet dar sigur, în dosarele arhivelor, îmi dau seama că el a avut dreptate.

Şi totuşi, ce a reprezentat pogromul de la Iaşi pentru evreii din România? Pe lângă numărul mare de victime – între 12.000-17.000, media acceptată de istoriografie fiind de circa 14.000 – el a reprezentat atât începutul sfârşitului unei epoci istorice, cât şi începutul unei faze avansate în istoria Holocaustului românesc. Cifrele menţionate indică atât victimele evreieşti ale pogromului însuşi, cât şi ale ”Trenurilor Morţii” Iaşi-Podu Iloaiei şi Iaşi-Călăraşi. A fost prima oară în istoria evreimii din Vechiul Regat când a avut loc o asemenea acţiune de asasinat în masă. De aceea, pogromul de la Iaşi a zguduit sufletele evreilor din România, le-a trezit întrebarea asupra viitorului lor în ţară. Desigur, mulţi evrei – printre care mulţi evrei din oraşul Iaşi – au rămas în România după cel de al doilea război mondial, în primele decenii ale regimului comunist. Ei credeau în această ideologie, sperau că situaţia se va îmbunătăţi. Altă parte a evreimii române au părăsit România, spre statul Israel nou întemeiat sau spre alte ţări. Dar şi mulţi dintre cei rămaşi în România au părăsit-o ulterior. Desigur, motivele erau altele, dar amintirea pogromului de la Iaşi nu putea fi ştearsă din memoria colectivă.

Ce a reprezentat pogromul de la Iaşi pentru Holocaustul evreilor din Vechiul Regat? Aici trebuie să menţionăm că Holocaustul evreimii române a început odată cu legislaţia antisemită promulgată de guvernul Goga-Cuza, la începutul anului 1938. Era o legislaţie inspirată de renumitele legi naziste din Germania, cunoscute sub denumirea ”legile de la Nuerenberg”. Dar era numai începutul unei prime perioade, cea a excluderii evreilor din viaţa economică, socială, politică şi culturală. Începutul celei de a doua perioade, a distrugerii fizice a evreilor, a avut loc mai târziu, în anul 1940, odată cu pogromurile de la Dorohoi, Galaţi, Ploieşti, Bucureşti. Era vorba de pogromuri cu câte 100-150 de victime evreieşti, fiecare dintre aceste pogromuri având loc în alte condiţii. Pogromul de la Iaşi a avut loc şi el în condiţii speciale, dar diferite de cele care l-au precedat, atât datorită numărului uriaş de victime, de la câteva sute la mai multe mii, cât şi datorită faptului că a fost organizat cu buna ştiinţă a autorităţilor locale, care l-au pregătit minuţios – cât şi la dispoziţia – conducerii de stat antonesciene de atunci.

Deci, este o fază avansată a celei de a doua perioade a Holocaustului evreimii române, urmată de faza următoare, cea a deportărilor în Transnistria. Începutul acelei faze fusese deci în ”duminica aceea” a pogromului, la 29 iunie 1941.

Dar ce a reprezentat pogromul de la Iaşi (ca şi Holocaustul evreimii române în general, mai ales cea de a doua perioadă a lui) pentru România şi pentru societatea românească? Aici trebuie să ne amintim că situaţia evreilor în România în secolul al XIX-lea şi în prima jumătate a secolului al XX-lea a fost ambivalentă, în unele perioade mai bună, în altele mai puţin bună. Este adevărat că România a fost ultima ţară europeană care a acordat cetăţenie locuitorilor ei evrei, că aceştia au avut de suferit – uneori – din cauza antisemitismului, dar în acelaşi timp evreii au participat din plin la dezvoltarea vieţii economice a ţării, precum şi – parţial – a vieţii ei culturale. Din punct de vedere social, în România au existat numeroase prietenii între evrei şi românii creştini (mulţi evrei autoconsiderându-se români de religie mozaică), precum şi un număr anumit de căsătorii mixte.

Numărul intelectualilor evrei era în creştere, în special a celor legaţi de profesiuni practice şi în domeniul liber-profesionist, ca urmare a crizei economice din anii 1929-1933, când mulţi tineri evrei au preferat să investească într-o diplomă universitară, nu într-o mică afacere, prima prezentând mai multe garanţii de reuşită. Societatea românească era în curs de evoluţie, mai ales după realizarea visului ”României Mari”.

Antisemitismul intelectual se menţinea, căpăta forme noi, ideologiile extremiste de dreapta şi de stânga se întăreau. Este interesant însă că unii oameni politici români, antisemiţi economici şi teoretici, au respins crimele din perioada a doua a Holocaustului, afirmând că ei au vrut distrugerea economică a evreilor, dar nu distrugerea lor fizică. Pogromul de la Iaşi, ca şi Holocaustul evreimii române în cea de a doua perioadă a sa au avut o dublă influenţă asupra societăţii româneşti. Prima este cea a dezumanizării, practicată de unii oameni politici, miltari şi polţişti sadici, precum şi de unii mahalagii: crima şi jefuirea victimelor. Cea de a doua este cea a umanizării profunde, a oamenilor de omenie în vremuri de neomenie (pentru a relua o expresie a lui Marius Mircu), care au făcut tot ce era omeneşte posibil pentru a salva viaţa prietenilor şi cunoscuţilor lor evrei, sau chiar a unor evrei necunoscuţi. Unii dintre ei au primit titlul ”drept între popoare” din partea Institutului Yad Vashem din Ierusalim, iar cazurile altora continuă să fie cercetate.

Cazul cel mai cunoscut este cel al Vioricăi Agarici, preşedinta Crucii Roşii din Roman, care şi-a riscat viaţa pentru a da apă evreilor aflaţi în ”Trenul Morţii” Iaşi-Călăraşi în gara Roman, pentru a scoate cadavrele celor decedaţi în drumul prelungit fără nevoie, ca şi pentru a uşura suferinţa celor rămaşi în viaţă, închişi în vagoane de marfă supraaglomerate. Dar există şi alte cazuri de Oameni Adevăraţi care au făcut toate eforturile posibile pentru a salva vieţi omeneşti în timpul pogromului de la Iaşi, printre care preotul Grigore Resmeriţă, preotul Paul Teodorescu, inginerul Petre Naum, avocata Veronica Zosin-Gorgos. Documentaristul şi bibliotecarul ieşean Gheorghe Samoilă espre faptele acestor oameni a publicat o broşură, intitulată ”Dor de oameni” despre faptele acestor Oameni Adevăraţi, în urmă cu circa doi ani. Putem afirma că, pentru societatea românească, pogromul de la Iaşi – şi Holocaustul evreimii române în general – au reprezentat o traumă, care se perpetuează în memoria colectivă.

Faptul că mult timp Holocaustul evreimii române a reprezentat un subiect ”tabu” s-a adăugat acestei traume, dar a şi reflectat-o, determinând o întârziere a asumării reponsabilităţii asupra unei catastrofe istorice, lucru care a avut loc în cele din urmă. Faptul că documentele privitoare la pogromul de la Iaşi au fost falsificate atât în timpul regimului lui Ion Antonescu, cât şi în cel al lui Nicolae Ceauşescu (afirmându-se că au fost ucişi 500 de cetăţeni paşnici, sau 500 de luptători antifascişti) reflectă acest lucru, care se adăugase fricii iniţiale (de fapt, apărută după victoria sovietică de la Stalingrad) că făptaşii vor trebui să dea socoteală în faţa istoriei. Astăzi însă, realitatea este cunoscută, în special ca urmare a descoperirii unor documente reale prezentate alături de cele false, de către regretatul cercetător Jean Ancel, pecum şi datorită mărturiilor orale şi a analizelor istorice făcute pe calea coroborării diferitelor informaţii, de către diferiţi istorici. Societatea românească şi-a asumat propria ei istorie, ca o cale de regenerare socială după o asemenea tragedie.

Vreau să menţionez şi o carte nouă asupra pogromului de la Iaşi, în limba ebraică, scrisă de cercetătorul israelian (născut într-o familie originară din Iaşi) Shlomo Waldman : ”Eduyot mirakavot hamavet: Iassy – reshitah shel shoat yehudey Romanyah” (=Mărturii din Trenurile Morţii: Iaşi – începutul Holocaustului evreilor din România”), apărută acum câteva luni la editura ”Maarekhet” din kubuţul Dalyah. Autorul publică 23 de mărturii ale unor supravieţuitori aflaţi în Israel, precum şi o listă a persoanelor dispărute în pogrom. O documentaţie utilă cercetătorilor, precum şi interesantă pentru cititorii interesaţi în cunoaşterea tragediei ieşene din 1941. O carte care prezintă un capitol al istoriei Holocaustului evreimii române publicului israelian, de asemenea necunoscător al acestui aspect, considerat minor de către unii istorici israelieni prin comparaţie cu cele petrecute în Germania, Ungaria si mai ales Polonia. Dar o crimă nu scuză alta crimă, indiferent de proporţiile ei. Mai ales că modul de asasinare barbară, care includea diferite fantezii antisemite şi antiomeneşti sadice, care a fost respins chiar şi de conducerea armatei germane, nu poate fi trecut cu vederea. O carte care ar trebui să apară şi în traducere românească.

 

Centrul pentru Monitorizarea si Combaterea Antisemitismului (MCA Romania) acuza postul de televiziune Antena 3 ca, in cadrul emisiunii “Sinteza zilei” de marti seara, a abordat in mod “tendentios” subiectul Pogromului de la Iasi si a responsabilitatii neasumate in mod formal de catre autoritati, “prin incercarea de a denigra anumite institutii ale statului”, institutii care “in prezent conduc o serie de investigatii impotriva unor persoane care conduc trustul media care administreaza si postul Antena 3”. 
“MCA Romania apreciaza rostirea unor adevaruri in emisiune, dar se desparte total si categoric de maniera in care tema Holocaustului a fost directionata pentru a servi unor scopuri politice si personale si/sau pentru a denigra institutii publice romanesti”, afirma organizatia intr-un comunicat.

Astfel, MCA Romania apreciaza ca “orice discutie despre Holocaustul din Romania, purtata in astfel de conditii si din astfel de considerente, are un efect opus celui educativ” si solicita presei si politicienilor sa se abtina de la a implica subiectul Holocaustului “in dezbateri care sunt initiate din considerente politice, straine victimelor si supravietuitorilor”.

Comunicatul transmis de MCA Romania:

Pe data de 06 August 2013, la postul de televiziune Antena 3 , in cadrul emisiunii “Sinteza zilei”, moderata de catre dl. Mihai Gadea, a fost abordat subiectul pogromului de la Iasi, din anul 1941. MCA Romania apreciaza rostirea unor adevaruri in emisiune, dar se desparte total si categoric de maniera in care tema Holocaustului a fost directionata pentru a servi unor scopuri politice si personale si/sau pentru a denigra institutii publice romanesti.

In emisiunea mentionata, pogromul de la Iasi a fost prezentat telespectatorilor impreuna cu accentuarea faptului ca, pana in prezent, in Romania, crimele comise de regimul maresalului Antonescu impotriva evreilor nu sunt asumate in mod absolut si formal din considerente pur materiale: din teama ca o astfel de recunoastere va atrage cereri de despagubiri din partea victimelor. De asemenea, a fost mentionat faptul ca actiunea “Last Chance” (“Ultima Sansa”), condusa de Centrul Simon Wiesenthal, in Romania, a ramas fara nici un rezultat.

Remarcam importanta afirmatiilor facute in cadrul acestei emisiuni, in care dl. Iancu Tucarman, supravietiuitor al Pogromului, a reprezentat intreaga comunitate evreiasca intr-un mod demn de toata lauda. In acelasi timp, nu putem ignora faptul ca, in fapt, tema Pogromului de la Iasi si a responsabilitatii neasumate in mod formal au fost abordate tendetios, prin incercarea de a denigra anumite institutii ale statului. Unele dintre aceste institutii, in prezent, conduc o serie de investigatii impotriva unor persoane care conduc trustul media care administreaza si postul Antena 3, care a difuzat materialul mai sus mentionat.

De remarcat este faptul ca, in cadrul aceleiasi emisiuni a fost abordat, din aceleasi considerente, si subiectul crimelor comise de regimul comunist. Astfel, din nou, Holocaustul si crimele comuniste sunt prezentate dintr-o singura suflare.

Orice discutie despre Holocaustul din Romania, purtata in astfel de conditii si din astfel de considerente, are un efect opus celui educativ.

Ar fi fost de dorit ca in cadrul emisiunii sa se faca si o analiza critica a manifestarilor prolegionare de astazi din societatea romaneasca.

In aceste conditii, apreciem faptul ca la un post de televiziune, cu o audienta nationala sporita, au fost spuse doua adevaruri cu privire la motivele care stau la baza refuzului guvernelor de a promova Legea 107/2006 intr-o forma care sa recunoasca atrocitatile comise de regimul Antonescu si de Miscarea Legionara impotriva evreilor si a societatii romanesti.

Insa, nu putem sa nu avertizam si sa nu solicitam presei din Romania precum si politicienilor sa se abtina de la a implica subiectul Holocaustului, in general, al Holocaustului din Romania in special, in dezbateri care sunt initiate din considerente politice, straine victimelor si supravietuitorilor.

De asemenea reiteram solicitarea ca Legea 107/2006, in forma ei modificata inaintata in atentia Guvernului Romaniei,  de Forumul pentru Combaterea Antisemitismului in Romania (PCA) in colaborare cu Institutul National pentru Studierea  Holocaustului din Romania, sa fie adoptata fara intarziere.

 

 

 

Previous prof.Ioan Scurtu: ROMANII SI IMAGINEA TARII LOR PESTE HOTARE
Next FOTOGRAFII NOI CU POGROMUL DE LA IAȘI

No Comment

Care este opinia ta ? Ai curajul sa spui ceea ce gandesti !