Conflictul geto – macedonean


Text din manuscrisul original al lucrării “Revanşa Daciei” – Autor Cornel Bîrsan

MOTO: ‘’A muri de moarte de război e tot ce poate fi mai fericit pentru un get.’’ Iulian Apostatul (Memorii)

’’Când am aşternut pe hârtie acest titlu m-am gândit natural, la istoria politică a geto-dacilor în sec. VI–II î.Hr., căci razboinici-macedoneni-300x225.jpgdezvoltarea lor social economică am urmărit-o amănunţit în paginile precedente. Iar în loc de / istoria daco geţilor / am scris /file din istoria triburilor daco gete/, n-am făcut-o la întâmplare, ci obligat de vitregia împrejurărilor. În adevăr, suntem din păcate, foarte departe de cunoaşterea întregii istorii politice a tuturor daco-geţilor din sec. VI–II î.Hr. Din cartea cea mare a istoriei vechi a acestui popor ni s-au păstrat doar câteva file; zeci de pagini, fără îndoială dintre cele mai interesante, s-au pierdut pentru totdeauna, iar multe şi mai interesante, poate n-au fost nicidată scrise de autori antici’’.

Nu întâmplător am folosit titlul şi textul lui Hadrian Daicoviciu din volumul său ’’Dacii’’, ci pentru a putea argumenta sărăcia şi puţinătatea informaţiilor ajunse la noi despre geto – daci.

Anii 431–424 î.Hr.

Prima informaţie este legată de un ’’rege’’ al odrişilor, popor trac, pe nume Sitalces care i-a în săpânire teritoriul Dobrogei şi implicit triburile getice care-l ocupau. Informaţiile date de Tucidide sunt confirmate de un mormânt princiar tracic descoperit în nordul Dobrogei. Această primă încercare de a unii mai multe triburi tracice şi getice de la nord şi sud de Dunăre nu reuşeşte decât pentru o perioadă scurtă. În anul 341 î.Hr., regatul Odris este cucerit de către Filip al II-lea al Macedoniei. Partea Dobrogeană se dispersează în mici comunităţi conduse de către conducători localnici.

Anul 339 î.Hr.

Pătrunderea, în secolele IV–III î.Hr., în ţinuturile pontice a unor triburi scite, au ca urmare o puternică confruntare dintre războinicii sciţi conduşi de Ateas şi un conducător anonim al geţilor ’’Rex Histrianorum’’. Datorită victoriilor geţilor asupra sciţilor, Ateas se vede nevoit să-i ceară ajutor regelui Filip al II-lea, promiţându-i că-l va lăsa moştenitor peste Sciţia. Geţii reuşesc să facă faţă, prin vitejia lor, la două armate bine organizate: cea scitică şi cea macedoneană. Dar moartea conducătorului lor anonim, nu se ştie dacă în luptă sau asasinat, provoacă panică şi dezorganizare în rândul geţilor, ducând la pierderea, pe moment, a războiului.

Unic câştigător al acestor bătălii rămâne Filip al II-lea care, în urma unor neînţelegeri financiare cu Ateas, uitase să plătească solda trupelor macedoniene, porneşte împotriva regelui scitit învingându-l şi ocupând întreaga Dobroge.

Din acest moment, conflictul dintre cei doi adversari, geţi şi macedonieni devine oficial. Ochii regelui Filip se îndreaptă tot mai mult spre bogăţiile geţilor, dar fără succes, pentru că foarte curând, geţii dobrogeni reorganizaţi şi ajutaţi cu armată getă din Muntenia condusă de regele Gudila, obligă trupele macedoniene să se retragă. Filip se vede nevoit el însuşi să ceară pace, şi să încheie un armistiţiu cu aceştia: ’’Filip, a legat prietenie cu geţii şi a luat în căsătorie pe Medopa, fata regelui Gudila, aşa încât a ajuns mai puternic prin această rudenie şi a întărit regatul Macedoniei’’. (Iordanes )

Anul 336 î.Hr.

Conducerea Macedoniei este luată de către Alexandru, fiul lui Filip al II-lea, care murise asasinat. Mulţi din supuşii Macedoniei au văzut în aceasta un bun prilej de a se elibera de sub ocupaţie. Şi primii au fost tribalii, populaţie tracică de la sudul Dunării. Alexandru Macedon porneşte împotriva lor, după câteva bătălii fără rezultat, tribalii, conduşi de regele lor Syrmos, refugiindu-se pe o insulă de pe Dunăre. Ajutaţi de geţi reuşesc să oprească orice încercare de debarcare a lui Alexandru şi a trupelor macedoniene. Convins că rezistenţa tribalilor constă în puterea geţilor, Alexandru trece Dunărea noaptea, şi-i atacă pe geţi. Surprinsă, mica comunitate getă este înfrântă şi nevoită să se retragă cât mai adânc în câmpia getică. (Arrian – Anabasis )

Anul 326 î.Hr.

În scopul acupării şi stăpânirii populaţiilor din jurul Mării Aral, Alexandru Macedon, trimite pe unul din generalii lui Zopyrion cu armată să ocupe oraşul grec Olbia din nordul Mării Negre, oraş de la gurile Bugului. Zopyrion asediază oraşul fără rezultat, olbiopolitanii rezistă, armata de 30.000 de oameni, epuizată, se vede obligată să facă drum întors la baza sa din Dobrogea. Acest drum avea să fie pentru ei ultimul, geţii atacă această armată în retragere şi o spulberă. Zopyrion moare în această confruntare. Puţinii supravieţuitori reuşesc să ajungă în Macedonia şi să-i povestească regelui lor dezastrul suferit. (Arrian – Anabasis).

Anul 306 î-Hr.

Lisimah, fostul general a lui Alexandru Macedon, ajunge rege al Traciei. Doritor de a-şi urma înaintaşul organizează o serie de campanii militare cu scop de a supune aşezările de pe malul stâng al Dunării. Dar se pare că aceste aşezări aparţineau regelui get Dromichaites, rege care reuşise la acea dată o puternică uniune de triburi getice atât din punct de vedere social administrativ cât şi militar.

Ocuparea acestor aşezări provoacă un conflict militar între Dromichaites şi Lisimah. Dromichaites ripostează încercând să-şii recupereze cetăţile pierdute. Nu se ştie exact rezultatul acestor lupte de tatonare, dar cert este că în jurul anului 300 î.Hr., Lisimah trimite o expediţie de pedepsire a regelui get, condusă de chiar fiul lui Agatocles. Sfârşitul acestei expediţii este dezastruos pentru macedonieni, armata este decimată şi puţinii supravieţuitori printre care şi Agatocles sunt luaţi prizonieri. Ţinut în captivitate, Agatocles este eliberat opt ani mai târziu în anul 292 î.Hr., probabil în urma unor înţelegeri diplomatice între cei doi regi şi se înapoiază la curtea tatălui său încărcat de daruri. Dromichaites speră ca prin acest gest să recapete teritoriul ocupat de Lisimah şi odată cu el pacea.

Dar sorţii nu au fost să fie aşa, Lisimah organizează o nouă expediţie condusă de el însuşi. Geţii îşi folosesc obişnuita lor metodă de luptă, învăţată de la străbuni: se retrag cât mai adânc în teritoriul lor, pustiind totul şi otrăvind fântânile. Armata macedoniană, într-o ţară a nimănui suferă de foame şi de sete. Atacul geţilor este decisiv; luaţi prin surprindere macedonienii sunt capturaţi în frunte cu regele lor şi duşi prizonieri la Helis, reşedinţa regelui get. Partea interesantă a acestor evenimente este modul cum Dromichaites îşi primeşte oaspeţii. Cronicarul afirmă că la masa organizată în cinstea învinşilor totul era pregătit şi aranjat cu mult fast şi gust, servitul mâncării şi al băuturii făcându-se numai în vase de aur; pe când masa rezervată lui Dromichaites şi fruntaşilor lui era obişnuită, sărăcăcioasă cu vase din lut şi cupe din corn.

Morala regelui Dromichaites este frapantă prin alăturarea a două imagini diferite şi contrastante. Lisimah este lăsat să înţeleagă că şi-a părăsit traiul măreţ şi plin de lux pentru a-şi duce armata împotriva unor oameni simpli. Dromichaites îl eliberează pe Lisimah primind înapoi cetăţile pierdute. (Diodorus Siculus, Pausanias).

Anii 300 – 200 î.Hr.

Avem primele ştiri despre dacii transilvăneni, angajaţi într-o luptă de proporţii împotriva invadatorilor celţi.

În zona Moldovei alte triburi dacice conduse de Oroles luptă împotriva bastarnilor de neam germanic, încercând să le oprească pătrunderea in Transilvania. Aceste mici informaţii ne fac să înţelegem comunitatea care exista între triburile daco–getice, indiferent de care parte a carpaţilor erau. În faţa năvălitorilor acţionau ca un întreg, încercând să se ajute unii pe alţii.

Enigmaticul rege Oroles este pomenit în cronici ca şi un conducător deosebit de capabil şi viteaz dar, şi deosebit de sever. Să citim ce spune Pompeius Trogus despre el:

’’Şi dacii sunt din neamul geţilor. Ei, în timpul regelui Oroles, fiindcă nu s-au luptat bine împotriva bastarnilor, ca pedeapsă pentru laşitatea lor au fost siliţi, din ordinul regelui, ca atunci când se culcau să-şi pună capetele în locul picioarelor şi să facă nevestelor serviciile care obişnuiau înainte să li se facă lor înşişi. Şi nici nu s-a schimbat această rânduială până când nu şi-au spălat prin curaj ruşinea suferită în război.’’

Teribilă pedeapsă şi înjositoare probabil pentru acei luptători.

În aceeaşi perioadă, în Dobrogea ne este prezentată într-o înscripţie histriană, neînţelegerile dintre coloniile greci şi un rege get Zalmodegikos care avusese curajul să reţină ca ostateci 60 de cetăţeni histrieni, şi să blocheze veniturile cetăţii. Aceste neînţelegeri dintre greci şi băştinaşi continuă, ajungându-se la un moment dat în jurul anului 200 î.Hr. la un adevărat război. Cetăţile greceşti aflate sub oblăduirea regelui get Rhemaxos, sunt supuse unui atac de către altă căpetenie getă, Zoltes. Grecii oferă bani grei pentru ca Zoltes şi oamenii lui să nu pătrundă în colonii, dar acesta refuză, alegând calea armată, grecii îşi trimit căpetenia arcaşilor (şeful garnizoarei care apără cetăţile), să ceară ajutorul regelui Rhemaxos. Luptele dintre cei doi conducători se termină cu înfrângerea lui Zoltes (inscripţie histriană).

O ultimă informaţie a secolului II î.Hr. aminteşte de existenţa unui rege dac Rubobostes şi a unui fenomen deosebit ’’incrementa Dacorum per Rubobostes regem’’ adică <creşterea puterii dacilor sub regele Rubobostes>. Cine este acest rege dac rămâne un mister, cronicile vremii (Pompeius Trogus) tac, sau au fost pierdute. Important este că această informaţie cât de scurtă se poate analiza.

Creşterea puterii dacilor înseamnă, în primul rând, mutarea centrului de greutate al civilizaţiei geto–dacice spre o formă centralizată. Această creştere nu se face decât printr-o uniune de triburi sub conducerea unui rege unic. Se pare că naşterea primului stat dac se face sub acest conducător despre care ştim prea puţin. Poate descoperirile ulterioare ne vor aduce un plus de informaţie.

Ultima modificare: 10/06/14

Text din manuscrisul original al lucrării “Revanşa Daciei” – Autor Cornel Bîrsan

MOTO: ’’Roma este o cetate de origine pelasgo – latină. Tradiţia care îi dă Alba drept metropolă, şi îi urcă originea, prin Alba şi Lavinium, până la marele poraş pelasgic Troia, a fost adoptată public de către poporul roman, care recunoaşte în locuitorii Illyun-ului pe proprii săi strămoşi.’’ Jules Michelet (Istoria romană, Republica)

MOTO: “Statul dac devenise prea puternic pentru ca romanii să mai poată asigura securitatea deplină a frontierei Danubiene.” Eugen Cizek (Epoca lui Traian)

Două civilizaţii puternice stau faţădacii-atacand-o-fortareata-romana1-300x236.jpg în faţă. Romanii în plină expansiune cuceresc stat după stat, întinzându-şi imperiul din Europa în Africa, Asia Mică şi Orientul Mijlociu. Dacii rămân în matca lor, apărându-se în faţa tuturor năvălitorilor.

Anul 146 î.Hr.

An care aduce romanii aproape de Dunăre, trupele imperiale cuceresc Macedonia şi o transformă într-o mare şi principală bază militară.

Anul 106 î.Hr.

Ciudat an, anul primei confruntări dintre daci şi romani. Cunoscându-se foarte bine mentalitatea poporului nostru suntem siguri că această confruntare s-a declanşat, mai mult ca sigur, datorită romanilor. Trupele romane staţionate la Dunăre, se implică într-un fel nediplomatic în viaţa băştinaşilor de dincolo de Dunăre, încercând să la organizeze viaţa paşnică după bunul lor plac. Riposta dacilor aliaţi cu ceilalţi este dură. Aceştia pătrund adânc în teritoriul de peste Dunăre provocând romanilor mari pagube.

Minucius Rufus, guvernatorul Macedoniei, este nevoit să grupeze multe trupe romane pentru înfrângerea şi alungarea intruşilor (care posibil, să se fi retras şi de bună voie). Cert este că romanii o consideră o mare victorie şi acest mic conflict prilejuieşte mari serbări la Roma.

Abia astfel putem înţelege marele respect pe care-l purtau romanii faţă de daci.

Anul 72 î.Hr.

Guvernatorul Macedoniei M.Terentius Varro Lucullus întreprinde o campanie in Dobrogea, obligând cetăţile pontice, greceşti să recunoască autoritatea romană. Conflictul dintre romani şi greci degenerează într-un mic război, ajungându-se ca în anul 61 î.Hr. grecii aliaţi cu geţii dobrogeni să înfrângă oştile romane şi să-i oblige să se retragă în Macedonia.

Anul 70 î.Hr.

La conducerea statului dac, în plină formare ajunge, Burebista, rege, care va imprima o accelerare a unirii tuturor triburilor daco-gete. Remarcabil om politic şi fin diplomat, Burebista, este în acelaşi timp şi un înzestrat conducător militar, cu veleităţi de bun organizator. Secondat de marele preot Deceneu, colaborator şi sfetnic de taină, Burebista are curajul şi puterea de a lua în mâini destinul neamului său. În zece ani de zile el reuşeşte să pună bazele unui regat puternic cu centrul în Transilvania şi care se întindea pe tot teritoriul României Mari. Dezvoltarea economică îi permite să construiască sanctuare, oraşe noi şi cetăţi de apărare atât în Munţii Orăştiei cât şi în întregul regat. Bun organizator al vieţii paşnice, el realizează că pacea se poate păstra doar prin puterea armelor. Strabon afirmă că Burebista era capabil să mobilizeze o armată de două sute de mii de oameni, cifră foarte mare pentru acele vremuri.

Anul 60 î.Hr.

Burebista îşi continuă politica de unire a daco-geţilor şi de curăţire a regatului de intruşi, înfrângând triburile celtice din sudul Slovaciei şi estul Panoniei, distrugând complet triburile boiilor şi tauriscilor.

Anul 55 î.Hr.

Burebista îşi extinde autoritatea asupra cetăţilor greceşti din nordul Mării Negre: Olbia, Tyras şi Apollonia şi implicit asupra părţii de nord a Dobrogei, devenind ’’cel dintâi şi cel mai mare din regii din Tracia’’.

Anul 49 î.Hr.

Conştient de puterea romană care se afla la graniţa regatului său, Burebista încearcă să facă un pas înainte pentru a contracara această ameninţare. În plină luptă pentru putere între Cezar şi Pompei, intervenţia lui Burebista ar putea fi decisivă. Fin diplomat şi cunoscător al firii umane, regele dac, înclină de partea lui Pompei, personalitate mult mai ponderată. Dar solul lui Burebista ajunge prea târziu, Pompei este înfrânt de Cezar la Pharsalus în anul 48 î.Hr. şi asasinat.

Anul 48 î.Hr.

Cezar ajunge stăpânul Romei, dar nu va avea timp pentru o confruntare directă cu Burebista fiind asasinat în anul 44 î.Hr. Interesant este faptul că în acelaşi an 44 î.Hr. moare asasinat şi Burebista, ambii conducători fiind ucişi de proprii lor oameni.

Anii 29–28 î.Hr.

În Dobrogea, hărţuielile dintre daci şi romani se intensifică. M. Licinius Crassus, guvernator al Macedoniei se implică în micul război civil dintre regii geţi Roles (deoparte) şi Dapyx şi Zyraxes (de cealaltă parte). Alianţele vor fi totuşi ciudate: geto–dacii lui Dapyx şi Zyraxes se aliniază cu bastarnii ( popor de neam germanic) iar geţii lui Roles cu armata imperială Romană. Rezultatul luptelor se decide în favoarea lui Roles şi a aliaţilor săi. Dar litoralul vestic al Mării Negre trece sub guvernarea unui prefect roman. Se pare că acest lucru a fost un atribut greu de plătit de Roles şi oamenii săi.

Anul 6 d.Hr.

Dacă în anul 29 î.Hr. romanii s-au amestecat în luptele civile dintre daco-geţi doar ca aliaţi, a unora sau a altora, se pare că de această dată consemnăm o nouă confruntare directă dintre daci şi romani. Nu se cunosc exact cauzele şi desfăşurarea conflictului, cert este că generalul roman Sextus Aelius Catus, ca o măsură de represalii, strămută în sudul Dunării, sub observaţie, circa cincizeci de mii de geţi din câmpia Romană. Multe aşezări şi cetăţi daco-getice din această zonă sunt distruse. Numărul mare de geţi luaţi oarecum prizonieri, ne indică amploarea conflictului.

Anul 12 d.Hr.

Geţii moldoveni atacă Dobrogea şi cuceresc cetatea Aegyssus (Tulcea).

Anul 46 d.Hr.

Întreaga peninsulă Balcanică devine posesiune a Imperiului Roman. Dobrogea este inclusă în provincia Moesia. Daco-geţii dobrogeni sunt primii care cunosc ’’pacea romană’’.

Anul 57-67 d.Hr.

Intervenţiile romanilor în Dacia se fac din ce în ce mai simţite. Folosind aceleaşi metode ca în anul 6 d.Hr., romanii conduşi de Tiberius Plautius Silvanus Aelianus, guvernator al Moesiei, strămută din nou o sută de mii de de transdanubieni din zona de nord a gurilor Dunării în provincia Moesia. Cifra indicată mai înainte ne evidenţiază bogăţia umană a Daciei.

Anul 69 d.Hr.

Băştinaşii daco-geţi aliaţi cu roxolanii şi iazigii ripostează la acest amestec roman în treburile lor interne, trecând Dunărea iarna şi provocând mari pierderi umane şi materiale romanilor. Imperialii reuşesc să înfrângă cu mari eforturi această invazie şi să-i impingă înapoi peste Dunăre.

Anul 85-86 d.Hr.

Marea invazie a dacilor conduşi de Duras şi mai tânărul Decebal, aliaţi cu cu sarmţii şi bastarnii, la sud de Dunăre. Această invazie este rezultatul unor noi amestecuri romane în treburile dacilor şi inaugurează primul război oficial dintre Dacia şi Roma. Dacii pătrund adânc în teritoriul Moesiei, înfrângând armată după armată. Însuşi guvernatorul Moesiei este ucis. Motivul cert al acestei reacţii dure a dacilor este contracararea dorinţei de expansiune a Imperiului Roman, care privea la data aceea prin conducătorii lui la Dacia, ca la un posibil El Dorado (Paul Mac Kendrick).

Războiul dus de daci şi aliaţii lor a fost scurt, fulgerător şi distrugător. Obţinându-şi scopul aceştia s-au retras pe teritoriul lor.

Anul 87 d.Hr.

Împăratul Domiţian organizează sub conducerea generalului Cornelius Fuscus o expediţie de pedepsire a dacilor. Este momentul în care bătrânul rege dac Duras cedează tronul său nepotului, pe nume Decebal.

Ar fi interesant aici, ca o completare, să încercăm să prezentăm succesiunea regilor daci de la moartea lui Burebista şi până la urcarea lui Decebal pe tron. Avem puţine informaţii, multe inexacte, lista neputând fi completă şi lămurită decât prin prisma viitoarelor descoperiri. Ceea ce se ştie totuşi poate fi prezentat, pentru o mai bună înţelegere a stabilităţii şi continuităţii statului dac.

După moartea lui Burebista statul dac nu se dezmembrează. Apar o serie de mici state în zonele mai îndepărtate precum Moldova, Dobrogea şi partea estică a Munteniei, administrate de către conducători locali, dar puternicul stat dac cu centrul în Munţii Orăştiei dăinuie în continuare, micile stătuleţe desprinse gravitând în jurul lui.

Conducerea statului este preluată de Deceneu, fost mare sfetnic al lui Burebista, care concentrează în mâinile lui atât puterea laică cât şi cea religioasă. Dar după o domnie de 26 de ani a lui Burebista care a avut alături de el un sfetnic atât de priceput ca Deceneu, acesta, nu a putut domni prea mult timp, fiind la acea vreme a ocupării tronului, mai mult ca sigur un om bătrân. Iată ce ne informează Iordanes în acest sens:

’’Iar după ce Deceneu a murit l-au avut în aproape aceeaşi veneraţie pe Comosicus, deoarece acesta nu-i era mai prejos ca iscusinţă. El era socotit datorită priceperii sale şi un rege peste dânşii şi preot şi judeca poporul ca judecător suprem. Şi după ce el a lăsat cele omeneşti, a venit la domnie Coryllus, regele geţilor şi timp de patruzeci de ani a stăpânit peste neamurile lui în Dacia.’’

În alt paragraf Iordanes ne menţionează existenţa unui rege get Dorpaneus, care în timpul lui Domiţian a iniţiat o serie de atacuri asupra provinciei Moesia. Ultimul pomenit în cronicile sale este regele Decebal.

Alte menţiuni legate de regii daci în cronici sunt cele făcute de Orosius care pomenenşte de Diurpaneus Frontinus care-l menţionează pe Scorylo ca dux Dacorum, într-o perioadă când la Roma erau grave tulburări (probabil cele din timpul lui Nero şi Duras (Diurpaneus)).

Referitor la aceste informaţii Hadrian Daicoviciu incearcă să dateze cronologic aceste domnii ajungând la următoarea concluzie: ’’Deceneu şi Comosicus îşi împart intervalul între 44 î.Hr. şi 28/29 î.Hr., Coryllus – Scorillo domnind între 26/29 d.Hr. şi 68/69 d.Hr., iar Duras–Diurpaneus între 68/69 şi 87.’’ Iată cum toate aceste date sunt infirmate de o altă informaţie, datată în jurul anilor 32–31 î.Hr. din timpul domniei lui Augustus, care pomeneşte despre făgăduiala împăratului roman făcută lui ’’Cotiso regele Dacilor’’. Numele lui Cotiso apare şi sub forma Coson trecând prin forma Cotisoni. Cine este acest rege şi ce promisiuni i-a făcut însuşi împăratul roman? Mulţi istorici afirmă că el ar fi fost un conducător al Banatului, lucru sigur infirmat de promisiunea lui Augustus, care îi oferă mâna ficei lui. Ori, un împărat roman, nu putea oferii mâna ficei lui decât unui om cel puţin la fel de puternic ca el, sigur unui rege dac. Confuzia de nume din izvoarele vremii este un lucru foarte obişnuit; şi mai mult ca sigur că Iordanes în relatarea lui, făcută mult mai târziu de la aceste evenimente, a omis o serie de regi daci şi a făcut mari confuzii între unii şi alţii.

Cert este faptul că domnia unui rege dac, care a bătut şi monede cu numele său, răspândite între anii 44–27 î.Hr., nu a putu trece neobservată. Şi aici apare confuzia între el şi Comosicus, făcută de Iordanes.

Părerea mea personală este că ordinea regilor este: după Deceneu a fost Coson şi apoi Comosicus. Cert este faptul că regele Coson (Cotiso) dispare de pe scena istoriei în anul 28 î.Hr. împreună cu o parte din armata sa, într-o puternică confruntare cu romanii. Interesantă ar putea fi aflarea cauzei care a determinat răcirea relaţiilor dintre Augustus şi Coson.

Alt fapt interesant în derularea acestor domnii este chiar faptul consemnat de Hadrian Daicoviciu: ’’e greu de crezut că Scorillo–Coryllus moare după patruzeci de ani de domnie lăsând doi băieţi minori, pe Decebal şi pe Diegis. Nici domnia de 18–19 ani a lui Duras–Diurpaneus nu este uşor de acceptat dacă el este fratele unui om care a domnit patruzeci de ani.’’

Să încercăm să facem puţină ordine. Iordanes afirmă că Coryllus a domnit imediat după Comosicus, deci nu poate fi făcută nici o legătură între cele două nume Coryllus şi Scorilo, acesta din urmă domnind mult mai târziu. Şi totuşi Iordanes afirmă un fapt excepţional despre Coryllus: o domnie de patruzeci de ani, nu este ceva obişnuit şi aceasta trebuie să fie una deosebită în realizări. Putem concluziona că acest rege a domnit la confluenţa celor două secole (sec. I î.Hr. şi sec. I d.Hr.)şi nu poate fi confundat cu tatăl lui Decebal, regele Scorilo.

Oarecum, ordinea domniilor daco-gete pare să se concretizeze sub următoarea formă: Deceneu, Coson, Comosicus, Coryllus, câţiva regi neamintiti de cronici, Scorillo, Duras–Diurpaneus şi Decebal. Ţinând cont de lungimea domniei lui Decebal (20 de ani) şi prezentarea lui pe Columna lui Traian ca un bărbat tânăr, este mai mult ca sigur că la moartea tatălui său, nu ajunsese la vârsta majoratului, fiind nevoie în acest caz de preluarea tronului pe o perioadă scurtă de 3–4 ani de Duras fratele regelui defunct.

Prezentarea regilor daci nu ar putea fi completă dacă nu l-am aminti şi pe Dicomes, rege al dacilor sud moldoveni, contemporan cu Deceneu şi Coson.

View Original

Previous Operaţiunea Tatar-Bunar între propagandă şi dezinformare (1924)
Next Cum arăta Vlad Ţepeş?

No Comment

Care este opinia ta ? Ai curajul sa spui ceea ce gandesti !