Clubul Bilderberg


Franck Melen – Cealalta lume

La începutul anilor ’50 ai secolului trecut, când ideea Clubului Bilderberg prindea contur, regale Carol al II-lea își trăia ultimii ani din viață în exilul portughez, Nicolae Titulescu – principala figură internațională a României interbelice – murise de zece ani la Cannes, iar restul elitei politice și economice occidentalizate emigrase sau se stingea în pușcăriile comuniste. Legătura cu Occidentul fusese tăiată, iar ruptura avea să se mențină încă 40 de ani.

Elita pură și dură a Occidentului, reunită în Clubul Bilderberg, privea Estul, din care acum făcea parte și România, ca pe o amenințare și căuta mijloace să țină comunismul departe.

După 1990, prăbușirea Cortinei de Fier a schimbat treptat situația. Haosul post-comunist, degringolada Rusiei și fascinația esticilor pentru stilul de viață occidental au creat premisele unei mutații geopolitice majore: Occidentul și-a avansat încet, dar sigur, pionii pe tabla de șah est-europeană.

Granița NATO a avansat câteva mii de kilometri, de pe Elba până la porțile Sankt Petersburg-ului și de la Trieste până pe Prut. Uniunea Europeană a urmat calea securizată de avangarda NATO, integrând în două valuri, în 2004 și 2007, toate statele până pe aliniamentul Prut-Bialystok-Narva.

Mutațiile geopolitice au avut ecou și în clubul care reunește începând din 1954, într-o discreție absolută, elitele economice și politice occidentale: Clubul Bilderberg.

Începând cu anii ’90, vin la întâlnirile Clubului Bilderberg noi invitați, din Europa de Est. Este vorba în principal de invitați ocazionali, numiți “inocenți” de  către conspiraționiști. După unii critici foarte duri ai Clubului, acești “inocenți” lucrează pentru atingerea unor scopuri pe care nu le cunosc, fixate în prealabil de către „inițiați”.

Lista lor cuprinde nume precum rușii Anatoli Ciubais (fost prim vicepremier, prezent la reuniunea din 1998), Dmitri Trenin și Lilia Șevțova (de la Carnegie Center din Moscova, 1999), bulgarul Nikolai Kamov (parlamentar, 1999), kosovarul Veton Surroi (directorul publicației separatiste KOHA Ditore, 2000) sau ucraineanul Ihor Mityukov (ministru de finanțe, 1999).

Puțini est-europeni au reușit să devină obișnuiți ai reuniunilor: polonezul Andrzej Olechowski (prezență aproape neîntreruptă între 1994 și 2007 ) și ungurul Gyorgy Suryanyi, guvernatorul băncii centrale a Ungariei (trei prezențe în anii ‘90). *

Geografia Clubului Bilderberg include, în afară de SUA, Canada și statele vest-europene dezvoltate, și o prezență constantă și semnificativă (minim 4-5 invitați)  din Turcia, țară care a și organizat trei reuniuni ale Clubului (în 1959, 1975 și 2007). Grecia are și ea 2-3 invitați, în timp ce unele state au avut participanți doar ocazional (Israel, Teritoriile Palestiniene, Kuweit, Iran sau China).

În ultimii doi ani (2009 și 2010), s-a produs o reîntoarcere la nucleul dur occidental al Clubului (back to the origins), niciun estic nemaiapărând pe lista de participanți. **

Pe niciuna din listele de participanți la reuniunile Clubului Bilderberg din ultimii 20 de ani nu apare vreun român – înainte de 1990 nici nu se pune problema, în plin război rece.

Totuși, potrivit unor observatori, unii participanți pot cere Clubului să nu apară pe lista de invitați, însă pare puțin probabil ca, dacă era invitat, un român să fi cerut acest lucru, în condițiile în care o astfel de participare ar conferi un prestigiu imens în rândul elitelor economice și politice autohtone, înnebunite să fie „recunoscute” de către Occident.

Care ar fi cauzele acestei absențe românești? O primă explicație vine din modul de participare la reuniunile Clubului.

Astfel, nimeni nu poate solicita să fie admis în Club și nici auto-invitarea nu este posibilă. Datorită posibilităților pe care le oferă calitatea de membru al Clubului Bilderberg și relațiile cu persoanele ce participă la conferințe, unele instituții și personalități au oferit chiar și bani pentru a asista, dar au fost refuzate.

“Mergi la Davos și plătești ca să fii văzut. La Clubul Bilderberg vii ca să vezi, fără să te faci văzut”, semnala un membru al Clubului. Dar, ca să te duci, trebuie să primești o invitație formală. ***

O a doua explicație trebuie găsită în tipul de personaje selectate pentru a participa – comitetul restrâns al clubului (vezi aici componența actuală) trimite invitațiile. Participanții sunt selectați, cu mici excepții, din cinci categorii: politicieni de perspectivă sau foști politicieni cu funcții înalte din țările de interes pentru Club, șefi de mari companii/bănci multinaționale sau de bănci centrale, șefi de instituții internaționale (UE, ONU, NATO etc), lideri de opinie (în special directori sau redactori-șefi de publicații – care păstrează cu sfințenie secretul reuniunilor la care participă, sporind senzația de conspirație) și membri ai principalelor case regale europene (regina Sofia a Spaniei, de exemplu, este o prezență constantă).

Citeste articolul complet

Previous Ion Antonescu In Munich
Next Institutul Tavistock sau destabilizarea psihologica

No Comment

Care este opinia ta ? Ai curajul sa spui ceea ce gandesti !