Basarab – Vodă vs filologul devenit istoric Neagu Djuvara – Sau cum putem sa mai intinam istoria românilor? Cumanii intemeietorii românilor din Ţara românească


O uluitoare propagandă sponsorizată din exterior încearca să acrediteze ideea conform căreia Ţara Româneasca ar fi fost întemeiată de migratorii cumani, popor de origine turcică. Problema a fost dezbătuta pe larg, în special din cauza cărţii lui Neagu Djuvara, filolog de formaţie devenit ulterior istoric al civilizaţiilor, despre tatăl lui Basarab, Thocomerius.

 

 

Notat Tihomir de istoriografia clasică, apărut în documentele maghiare ce vorbesc de Basarab ca fiind “filii Thocomerii”, acest Thocomerius, tatăl lui Basarab, este creditat de către Neagu Djuvara, dar şi de o cohortă de istorici maghiari ca fiind cuman get-beget! Numele lui ar fi fost Tokt-Omer, adică “Fier Tare”, aşa cum pe fiul său l-ar fi chemat Bassar-Abba, ceva în  genul preşedintelui sirian Bassar al Assad.  Tari de ureche, maghiarii şi românii ar fi tradus numele după limba lor.

Incapabili de a se organiza, valahii înapoiaţi şi blajini ar fi fost dominaţi puternic de ultimele două popoare migratoare, de origine Turk, pecenegii şi cumanii. Ultimii ar fi realizat taman în secolul XIV(!!!), ceea ce au realizat vizigoţii, ostrogoţii, vandalii şi francii înainte de secolul X. Aferim efendi Neagu!

Veniţi de două secole în zonă, loviţi de valul mongol cu o sută de ani înainte – Ungaria a avut nevoie de câteva decade pentru a-şi reveni – şi cu tătarii în coastă, cumanii coboară curajos din munţii Fagăraşului şi înfiinţează statul român medieval sub Bassar-Abba.

Sedus de combinaţii lingvistice – deh, filologia – Neagu Djuvara nu observă subţirimea argumentelor sale. Descălecatul unor migratori din munţi, numele de valahi ce-l poartă în documentele maghiare, diplomaţia prudentă a lui Basarab şi tactica militară muntenească de la Posada. Nimic turcesc, nici o oroare de spaţii mici şi închise, aşa cum aveau toţi călăreţii de stepă, nici o trufie diplomatică specifică migratorilor.

Başca, toate căpeteniile cumane menţionate istoric, Kuthen, Karaz sau Bortz sunt cunoscute ca atare şi niciodată confundate de maghiari cu valahii. În plus, numele Basarab nu există la popoarele turanice.  Este doar o construcţie artificială realizată de lingviştii moderni pe baza limbilor turcice actuale. Nici gând ca părinţii să-şi fi numit copii cu acest nume. Altfel, am fi avut mai mulţi Basarabi prin jurul nostru, sau prin istoria Asiei Centrale.

 

Mihai Calin Via Ghimpele

 

Radu Negru Voda versus Neagu Djuvara !

 

În luna mai 2013 a apărut, în condiţii grafice excelente, lucrarea “ O scurtă istorie ilustrată a românilor “ de Neagu Djuvara. Suntem deja foarte obişnuiţi cu efortul pe care îl face Editura Humanitas de a promova lucrarile D-lui Djuvara, unele dintre ele ajungând până la a 8 – 9 ediţie (!?), chiar în condiţiile în care multe din opiniile autorului, legat de istoria românilor nu sunt acceptate de către istoricii şi cercetătorii români.

 

După ce a încercat prin doua lucrări:  “Thocomerius – Negru Vodă, un voievod de origine cumană la începuturile Ţarii Româneşti” şi “Răspuns criticilor mei şi neprietenilor lui Negru Vodă” să ne convingă că dinastia Basarabilor era de origine turanică, respectiv cumană, autorul recidiveaza în “O scurta istorie ilustrată…. “ extinzându-şi teoria cumanicităţii.

În “Cuvânt înainte” d-l Djuvara face menţiunea că lucrarea s-a născut în ideea încercării de a prezenta o “istorie nedeformată” diferită de cea existentă în manualele scolare dinainte de anul 1989.

Ori domnia sa nu numai că prezintă o istorie total deformată, susţinând, din interese probabil personale, o adevărată istorie cumanica a poporului român !

Spicuind din lucrarea domniei sale, vom constata că Basarab şi întreaga dinastie Basarabă era de origine cumană,  iar mulţi dintre boierii Ţării Româneşti vor fi alesi din rândul acestei populaţii migratoare asiatice. În continuarea teorie sale face afirmaţia că românii şi-au cizelat limba prin intermediul limbii cumanice, preluând de la aceştia un număr însemnat de cuvinte ?!. De asemenea vechii români nu aveau cunoştiinţe privind arta purtării războiului fiind nevoiţi să înveţe acest mesteşug de la cumani ?! Şi toată această proslăvire a cumanilor si a civilizaţiei lor culmineaza cu afirmaţia prin care Neagu Djuvara îi identifica şi pe celebri fraţi vlahi Asan ca fiind cumani ?!

Nu voi incerca să răspund d-lui Djuvara la aceste afirmaţii fanteziste, deoarece au mai făcut-o şi alţii. Nu am nimic cu persoana domniei sale, chiar fiindu-mi foarte simpatică, lucrarea sa “ Amintiri din pribegie” pe care am citit-o cu multă plăcere mi-a amintit de stilul Ion Creangă din “Amintiri din copilărie”, dar aş vrea să-i atrag atentia asupra unui lucru care nu a fost băgat în seama de domnia sa, dar nici de alţi amici sau contestatari ai săi – este vorba de numele de botez pe care îl purtau domnitorii, fii lor şi ulterior ceilalţi descendenţi ai acestora.

“Se ştie că în general există o filiaţie bunic – nepot , astfel încât de cele mai multe ori nepoţii dau copiilor lor numele bunicului sau al tatălui. Analizând cu atentie numele de botez al Domnitorilor Ţării Româneşti vom constata în decursul a circa 370 de ani, de existenţă a Dinastiei Basarabilor, frecvenţa repetiţiei numelui. Astfel că numele de Radu este preluat de domni de 11 ori, Vlad/Vladislav de 10 ori, Basarab (4), Mircea (4), Alexandru (3), Dan (3) Petru (3), Nicolae (2), Mihnea (2), Mihai, Neagoe şi Vintilă doar o dată.

Filiatia bunic – nepot este si mai determinativă în acest caz:

  • Nicolae Alexandru , fiul lui Basarab şi nepotul lui Radu Negru, îşi botează fiul cu numele de Radu (Radu I, domn 1377-1383)
  • Mircea cel Batran, fiul lui Radu I, şi nepotul lui Nicolae Alexandru, îşi botează un fiu cu numele de Alexandru (Alexandru I Aldea, domn 1431 – 1436), iar pe altul Radu (Radu II , domn 1420 – 1427, cu întreruperi)
  • Vlad II Dracul, fiul lui Mircea cel Batran şi nepotul lui Radu I, îşi botează un fiu cu numele de Radu (Radu III cel Frumos, domn 1462 – 1475 , cu întreruperi)
  • Vlad IV Călugărul, fiul lui Vlad II Dracul şi nepotul lui Mircea cel Batran, îşi botează doi fii (?) cu numele de Radu (Radu Călugărul, domn 1521, si, Radu IV cel Mare 1495 – 1508)
  • Radu IV cel Mare, fiul lui Vlad IV Călugărul şi nepotul lui Vlad II Dracul îşi botează copii cu numele de Vlad (Vlad VI Vintilă, domn 1532-1535, cu întreruperi), Mircea (Mircea III Ciobanul, domn 1545-1559, cu întreruperi) şi alţi trei fii (?) cu numele de Radu ( Radu zis Bădica, domn 1523 – 1524 ; Radu Paisie, domn 1534 – 1545, cu întreruperi ; Radu de la Afumaţi, domn 1522 – 1529, cu întreruperi)

Acest fenomen se manifesta şi cu alte nume, şi în cazul filiaţiei unchi – nepot: Mircea cel Bătrân, fiul lui Radu I îşi va numit un fiu Vlad (Vlad II Dracul, domn 1436 – 1447, cu intreruperi) după unchiul său Vladislav, domn intre anii 1364 – 1377, fratele lui Radu I.

Din simplă analiză a arborelui Dinastiei Basarab nu identificăm nici un nume transmis, ulterior sub forma de Thocomerius, lucru ce ar trebui să-i dea de gândit d-lui Djuvara. Totodată se observă că Nicolae Alexandru Basarab, fiul lui Basarab I, şi, nepotul lui Radu Negru îşi va boteza fiul Radu I cu numele bunicului Radu,nici într-un caz, Thocomerius.

Cea ce ne certifică adevărul istoric, Radu Negru a fost tatăl lui Basarab I, şi bunicul lui Alexandru Nicolae Basarab.

Speculaţia legata de numele lui Basarab privind originea lui sunt simple pierderi de timp ale istoricilor. Numele de Basarab ales de către Radu Negru si soţia lui,  pentru fiul lor era un nume obişnuit în acele vremuri în Transilvania, şi larg răspândit, precum: Tatomir, Seneslau, Crăciun, Bogdan, Drag cu variantele Dragoş şi Dragomir, s.a.

Pe eupedia.com există un studiu genetic elocvent privind populaţiile din Europa, bazat pe analiza haplogrupurilor, adică ramuri ale arborelui genealogic uman, alcătuite din totalul mutaţiilor pe care le-a suferit o populaţie de-a lungul miilor de ani. Potrivit acelui studiu, pe teritoriul României haplogrupul N, specific populaţiilor uralice (deci şi cumanilor), are o frecvenţă zero, în timp ce haplogrupul Q, specific populaţiilor turcice (implicit hunilor, magharilor şi tătarilor), are o frecvenţă de 2 %.

Dacă Thocomerius era cuman, haplogrupul specific popoarelor altaice se trasmitea întregii familii a Basarabilor. Tinând cont de numărul mare al urmaşilor acestora  înruditi şi încuscriti cu numeroase familii româneşti ar fi trebuit să avem totuşi o frecvenţa mai mare, fata de acel 0% absolut, măcar pentru a se putea forma un judeţ cu minoritate cumanică majoritar  ! (?)

Tot procesul de dezinformare, manipulare, interpretare părtinitoare a documentelor şi  popularizare excesivă, pornit de către d-l Djuvara, în încercarea de a ne convinge că dinastia Basarabilor este o dinastie de origine cumană nu este unică.

În “Monografia judeţului Satu- Mare”, la pagina 586, conform informaţiei date de catre preotul St.Tăsiedanu din Ciumeşti, legat de genealogia familiei Ilosvay de Nagyiloşva se afirmă în mod foarte senin că: “ Cel intâiu stramoş cunoscut < al familiei > este Tugomir, al cărui fiu este Bazarad, voieovodul român. Pe fiul acestuia, pe Bogdan, l-a colonizat Carol Robert în Maramureş. Nicolae şi Maxim s’au asezat între anii 1330 – 1334 în judetul Beregh, ocupând teritoriu de 24.000 de iugăre lângă râul Iloşva unde s’au aşezat întaie-dată Iloşva Mare şi de aici s-au împrumutat numele şi mai târziu atributul familiar <de Iloşva>. Tăsiedanu în sprijinul afirmaţie celor de mai sus, pomeneşte despre existenţa din vechime şi a unui munte aflat la graniţa dintre judeţele Maramureş şi Nasaud, pe nume Basarab.

Nimic nou sub soare, iată cum o familie nobiliară maghiară care se trăgea din spiţa Voievodului Tatomir, încerca să rescrie istoria în favoarea ei, pretinzându-se descendenţi a lui Basarab I, Domnul Tării Romăneşti. Bine-nţeles că personajele istorice sunt amestecate, aparănd ca fiu a lui Tatomir, un Bogdan în locul lui Seneslau de Dolha şi un Nicolae, în locul lui Crăciun de Bilca, tatăl lui Nicolae de fapt. Totodată în text se integrează şi cunoscuta teorie imigraţionistă, susţinută de către istoricii maghiari, precum că Bogdan ar fi fost  adus din Serbia de către Carol Robert de Anjou, şi colonizat în Maramureş, în jurul anului 1340, în urma aşa ziselor lui fapte de vitejie.

Ca o concluzie în final, de subcapitol, voi reveni asupra altei afirmaţii făcute cu dezinvoltura dezarmantă de către dl.Djuvara : “ Cumanii sunt cei care i-au învăţat pe români arta războiului.” (Thocomerius – Negru Voda, Un voivod de origine cumană la începuturile Ţării Româneşti.)

Aceaşi afirmaţie gratuită o mai face şi cronicarul Anonymus, când povestind despre luptele dintre maghiarii conduşi de Tuhutum şi valahii conduşi de Gelu, îi eticheteaza pe cei din urmă ca fiind cei “mai neînsemnaţi din toată lumea” neavând decât “ arcul şi săgeţile pentru apărare “ şi că “n-ar îndrăzni să stea împotriva curajului ungurilor.” Totusi Anonymus îşi va corecta afirmaţia completând cauza slăbiciunii valahilor, cauzată de “multe vătămări din partea cumanilor şi picenaţilor.”

Arta războiului moştenită de către valahi de la dacii cei războinici le permitea să lupte în acelaşi timp împotriva a trei duşmani: cumanii, pecenegii şi ungurii. De altfel Tuhutum nu va obţine o victorie supremă asupra valahilor, în urma mortii lui Gelu, ci va căuta o întelegere pasnică cu boierii voievodului român.

Aceasta stăpânire a “artei războiului” la români îi va obliga pe maghiarii aliaţi cu cumanii şi pecenegii să lupte timp de peste 250 de ani până să dobândeasca Transilvania, iar dorinţa lor de expansiune în Moldova şi Ţara Românească va fi stopată din primul moment de “cei mai neînsemnaţi din toată lumea.”

Istorie

istorie-1

 

     Un rezumat al evenimentelor petrecute între anii 1291 şi 1315, şi a identităţii Întemeitorului Ţării Româneşti, Radu Negru Vodă, poate fi sintetizată prin documentele timpului şi ulterioare:

–    documentul din primăvara anului 1291, prin care Ugrinus este pus în posesia celor doua moşii din Ţara Făgăraşului;

–    cronica lui Nicefor Gregoras,  care menţionează despre existenţa unui principe al Valahiei în jurul anului 1300;

–    inscripţia de pe mormântul lui Laurentiu de Longo Campo din anul 1300;

–    menţionarea Valahiei şi a unui mare conducător al ei, în anul 1307, în cronica lui Ottokar de Styria;

–    pisania de pe frontispiciul Bisericii din Câmpulung care menţionează anul sfiinţirii ei, 1315;

–    documentul emis în anul 1332, de cancelaria regală maghiară, în care Radu Negru este menţionat sub numele de Tatomir;

–    cronica lui Nicolo Luccari, din anul 1352, care îl identifică pe Radu Negru ca Întemeietor al Ţării Româneşti;

–    hrisovul din anul 1549 a lui Mircea Ciobanul, în care se confirmă existenţa unor acte de danie din timpul lui Negru Vodă;

–    idem, în anul 1558, acelaşi domnitor Mircea Ciobanul;

–    1569, domnitorul Alexandru II Mircea re-confirmă actul de danie a lui Negru Vodă;

–    în anul 1585, seniorul Jaques Bongars, vizitează ruinele cetăţii lui Negru Vodă;

–    in anul 1618, Gavrilă Movilă confirmă un act de danie făcut de către Nicolae Alexandru Basarab, “nepotul răposatului Negru Radul Voievod” ;

–    Matei Basarab, confirmă în anul 1646 existenţa în cancelaria domnească a unor documente de pe vremea lui Negru Vodă;

–    în Letopiseţul Ţării Româneşti a lui Macarie Zaim, scrisă în jurul anilor 1640-1650, scrie despre Ankro Voivod (Negru Vodă);

–    în jurul anilor 1660, Paul de Alep, scrie despre “Negrul Voievod, adică, Domnul cel Negru”;

–    în anul 1656, călugării de la Bărătia, prezinta un document autentificat cu pecetea lui Negru Vodă, judelui Ghergina;

–    în anul 1659, Mihnea Vodă întăreşte privilegiile câmpulungenilor, în baza “hrisovului lui Negru Vod㔑

–    Letopiseţele Cantacuzinesc şi al Bălenilor, scrise în jurul anilor 1665 – 1678, îl menţionează pe Radu Negru Voievod ca descălecator;

–    în anul 1682, Gheorghe Duca, întăreşte privilegiile câmpulungenilor în baza hrisovului lui Negru Vodă;

–    cronica călugărilor franciscani din anul 1764, mentioneaza întemeierea oraşului Câmpulung de către Radu Negru.

În baza documentelor, mai sus prezentate, se poate alcătui o cronologie a evenimentelor care au dus la Întemeierea Tării Româneşti.

Radu Negru Vodă (cca.1255/60 – 1315) a ales drumul surghiunului, descălecând in Ţara Românească, însoţit de supuşii lui în anul 1291, şi Intemeind Ţara Românească. Radu Negru era căsătorit cu Marghita (Margareta) şi avea, cel puţin doi copii, Vlaicu zis şi Basarab şi o fată al cărei  nume nu-l cunoaştem, din păcate. Soţia lui  Radu era de naţie maghiară şi era catolică, cea care va iniţia construcţia Biserici Catolice din Câmpulung. Radu Negru va construi în Campulung doua biserici, una ortodoxă, terminată şi sfiinţită în anul 1315 şi una Catolică, pentru supuşi lui catolici, fideli, sfiinţită în anul 1304. Piatra de temelie a Oraşului Câmpulung va fi pusă în anul 1299, administrarea  oraşului făcându-se între anii 1299-1300 de către magistrul sas Laurentiu. Tot in anul 1300, Radu Negru îşi va căsători fiica cu regele sârb Stefan Milutin. Începând din anul 1304 oraşul Câmpulung va deveni capitala oficială a Ţării Româneşti. Radu Negru, Întemeitorul Ţării Româneşti va trece la cele vesnice în anul 1315, conducerea destinelor locuitorilor acestei ţări trecând în maînile fiului acestuia, Vlaicu (Ivancu) Basarab, numit in istoria oficială, ca şi Basarab I.

În documentul emis de cancelaria maghiară în anul 1332 prin menţţiunea referitoare legat de numele de Basarab, „Basarab, filium Thocomerii, scismaticum, infidelis Olahus Nostris”, istorici şi cercetătorii noştri, începând cu Nicolae Iorga şi până la Neagu Djuvara, omit întelegerea textului.

Basarab era fiul lui Tatomir (Thocomeri), de religie ortodox (schismatic), infidel, dar Olah (Român).

Cum se poate ca fiul, român fiind, să fie de neam cuman, prin tată ? “

(fragment din Istorie Furata. Cronica Romaneasca de Istorie Veche – Editura Karuna Bistrita,  martie 2013, autor Cornel Birsan)

birsan

 

 

Matei Cazacu. Raspuns lui Neagu Djuvara

« Un nou club select şi-a făcut apariţia în România : Clubul prietenilor lui Negru Vodă. Sediul : necunoscut. Preşedintele acestui club (dacă aș fi răutăcios, i-as zice marele preot al acestei secte) este nimeni altul decât venerabilul domn Neagu Djuvara, o personalitate a vieţii publice româneşti care nu mai are nevoie de prezentare. Principala preocupare a acestui club este exaltarea, as zice chiar cultul, “bunului barbar”, avatar post-modern al “bunului sălbatic”, mai precis al cumanului civilizator şi catolic care acum şapte secole şi ceva i-a învăţat pe românașii noştri să-şi creeze în fine un stat, Muntenia sau Ţara românească, termen care în vremea aceea însemna “Ţara românilor” . Nu a cumanilor, nu a cumanilor şi românilor, ci doar a românilor!»

Matei Cazacu
Matei Cazacu. Răspuns lui Neagu Djuvara

Motto :

“Pe Argeș în jos,

Pe un mal frumos,

Negru Voda trece,

Cu tovarăși zece.”


Un nou club select şi-a făcut apariţia în România : Clubul prietenilor lui Negru Vodă. Sediul : necunoscut. Preşedintele acestui club (dacă aș fi răutăcios, i-as zice marele preot al acestei secte) este nimeni altul decât venerabilul domn Neagu Djuvara, o personalitate a vieţii publice româneşti care nu mai are nevoie de prezentare. Principala preocupare a acestui club este exaltarea, as zice chiar cultul, “bunului barbar”, avatar post-modern al “bunului sălbatic”, mai precis al cumanului civilizator şi catolic care acum şapte secole şi ceva i-a învăţat pe românașii noştri să-şi creeze în fine un stat, Muntenia sau Ţara românească, termen care în vremea aceea însemna “Ţara românilor” . Nu a cumanilor, nu a cumanilor şi românilor, ci doar a românilor!

M-am tot întrebat cum a ajuns Neagu Djuvara, un istoric matur şi cu frumoase şi erudite lucrări, la o asemenea concluzie şi la atâta intoleranta fata de sceptici şi critici, printre care, cu toată modestia, ma număr şi eu. Singura explicaţie la care am ajuns, după multe frământări, este următoarea : deşi se proclama român “neaoş”, Neagu Djuvara este el însuşi…cuman sau mai degrabă peceneg (frate al cumanului, cum au fost şi uzii, găgău(t)zii şi multi alţii). Cum ? Păi, foarte simplu căci răspunsul ni-l da chiar domnia sa : prenumele lui deriva de la etniconul Peceneagu, devenit, în româna veche, Beșineagu, iar apoi, din motive de eufonie, prima parte urât sunătoare a numelui s-a evaporat şi a rămas… Neagu. Căci, urmând logica domniei sale, dacă un om (exemplu Basarab I) poarta un nume turc, cuman, el este cuman. Așa şi el, oricât se pretinde “român neaoş”, cine ştie din ce bascac pecenego-cuman se trage. In copilăria mea am citit cu nesaţ o carte cu aventurile unui băieţel năzdrăvan pe nume Neagu Beagu Cotoiagu, de Neagu Radulescu, un bun caricaturist şi scriitor, care a scris mai multe cărţi dintre care îmi amintesc doar de “Napoleon fuge repede”, istoria unui cal de curse etc. Și mai adaug că mă trag şi eu, din partea mamei, dintr-un Neagu (zis Trei fete), conţopist la cancelaria isprăvniciei (prefecturii) de Buzău care pe la 1842 a avut straşnica idee să cumpere cu bani buni de la Vodă Gheorghe Bibescu o diplomă de pitar pe care o posed şi azi, transmisă cu sfinţenie în familia sa, Negulescu, înscrisă ca atare în arhondologia Tării Româneşti în epoca în care, vorba lui Ion Ghica, se făceau “pitarii, ca măgarii”. Deci, “et in Arcadia ego”, ș.a.m.d., am dreptul la o opinie privind pe strămoşii (cui?) cumani şi pecenegi. 

Lasând la o parte gluma (desi anecdota primează, cum se spunea la Junimea), Thocomerius-Negru Voda. Un voivod (sic!) de origine cumană la începuturile Țării Româneşti (Bucuresti, Humanitas, 2007 şi reeditări, 231 de pagini) a stârnit discuţii printre istoricii români care s-au simţit «atinşi la tricolor» (vorba e a lui Neagu Djuvara) de teza principala a cărţii : întemeietorul de la 1290 al Tării Româneşti, legendarul Negru Vodă, ar fi fost un principe cuman catolic pe numele sau adevărat Thocomerius (Toktämir ; nu căutaţi numele în calendarul bisericesc, nu exista sfântul Toktämir, nici Thocomerius), tatal lui Basarab I (+1352. Nu exista nici sfântul Basarab la catolici). Care Basarab, deci, în viziunea autorului, nu a fost întemeietor, chiar dacă ţara întreagă şi apoi dinastia i-a purtat, vreme de câteva secole, numele, până la Constantin Brâncoveanu, ultimul care s-a intitulat Basarab (+1714). Și bine a fost, căci altfel ar fi trebuit să se cheme “Thocomeria” pâna și oropsita Moldova de răsărit cunoscuta şi sub numele de Basarabia. Iritat de rezervele şi de criticile aduse de diverşi istorici, literaţi şi jurnalişti acestei teze, Neagu Djuvara a răspuns printr-un nou volum, şi mai belicos, intitulat foarte eminescian Răspuns criticilor mei şi neprietenilor lui Negru Vodă (2011, aceeaşi editura, 119 pagini). Printre acesti “neprieteni” (de ce nu le zice “duşmani”, doar e cuvânt cuman ?), mă aflu şi eu, “executat” la paginile 79-84, cu menţiunea speciala ca sunt “singurul care atacă frontal teza” autorului. Am făcut-o într-o comunicare la Institutul de istorie Nicolae Iorga din Bucureşti, comunicare la care Neagu Djuvara nu a putut asista, dar de care a luat cunoştinţă din textul publicat în Revista istorica nr. 1-2 pe 2008, p. 49-58. Deci, Neagu Djuvara îmi răspunde, dar nu mă convinge ; argumentele domniei sale sunt de mai multe feluri : răspunsuri directe, eschive şi cazuri când m-a înţeles greşit sau nu răspunde deloc la criticile mele. De aceea voi relua aici ansamblul argumentelor sale şi le voi discuta în amănunt. Primul punct – și cel mai important, deoarece de la el decurge toată teoria autorului -este următorul : Basarab întemeietorul şi tatăl său poartă nume turceşti vechi (türce, sau turcice, pe româneşte). Prin urmare, întrucât la acea data – pe la 1290-1300 – singurii turci care hălăduiau pe meleagurile noastre și prin împrejurimi erau cumanii, înseamnă că Basarab (şi, evident, şi tatăl său) erau cumani. Citând un filolog ungur, Laszlo Raszony, Neagu Djuvara afirma senin ca “are dreptate Raszony să spună că, în niciun caz, cnezii şi voivozii slavo-români şi creştini nu şi-ar fi botezat copiii cu asemenea nume ” (Criticilor mei, p. 81). De unde ştie Raszonyi cum îşi botezau copiii cnezii și voievozii români din secolele XIII-XIV ?
Aceasta afirmaţie este foarte gravă şi ea denotă o ignorantă totala a istoriei numelor proprii de persoana de la noi și din toată Europa, ca să nu mai vorbim de alte țări şi continente. Căci ceea ce caracterizează, între altele, onomastica europeană din toate timpurile este fenomenul de moda : e ca și cum ai spune ca jazzmanul român Gioni Răducanu era american deoarece poarta un nume anglo-saxon (John, Johnny), sau generalul de securitate Giani Bucurescu ar fi fost italian (Gianni)! Căci iată ce scria Ferdinand Lot, unul din cei mai mari istorici francezi despre acest fenomen : “Scriitori latini din secolul al V-lea, Merobaude, Frigeridus, poartă, unul un nume franc, celalalt un nume gotic. Romani și romane, născuţi înainte de căderea Imperiului (roman) de Occident (476), au deja nume germanice, cum ar fi sfinţii Medard şi Gildard, sfântul Vast (Vedastus), sfânta Genoveva (franţuzeşte Geneviève, din Genofeva). Moda nemaiauzită a numelor germanice, care a dus la exterminarea completa a onomasticei latine în secolele VII și VIII, începuse deja.”(La fin du monde antique et le début du Moyen Age, Paris, 1938, p. 273 (Evolution de l’humanité). 
Exemple de acest fel s-ar putea înmulţi, dar în cele ce urmează vom cita doar exemple clare de români purtând nume de origine străina – ungureşti, slave, germanice, turcice, etc. Iată-i în ordine cronologică pe cei al căror nume este precizat ca aparţinând unui român: – Intre 1186 și 1207, trei fraţi, români din munţii Balcani, întemeiază şi conduc pe rând statul româno-bulgar al Asaneștilor ( cel de-al doilea imperiu bulgar). Numele lor este Petru (1186-1191 şi 1196-1197), Asan (1191-1196) și Ioan zis Ioniţă (1197-1207). Toate izvoarele vremii, cu o singură exceptie, îi numesc “vlahi”, deci români. Asan deriva din arabo-turcescul Hasan. – Un caz asemănător din aceeaşi regiune este cel al celor trei fraţi Balica, Dobrotici şi Teodor din secolul al XIV-lea, care au stăpânit Cavarna şi Dobrogea de sud : primul are un nume cuman (balik=pește), al doilea un nume slav iar al treilea un nume grecesc. Bulgarii zic ca erau bulgari, unii istorici români îi credeau slavo-români sau români.(Vezi articolul postum al lui George I. Brătianu, “Une nouvelle interprétation du nom de la Dobroudja”, în Revue des études roumaines, 17-18 (Iaşi, 1993), p. 19. – La 1341, întâlnim pe Maxim (Makszem) românul (Makszem Olachy), fiul lui Tatamer (Thatamer, Thattamer Olachy) de Iloșva, un sat din comitatul Bereg, care este pus în posesiunea moşiei sale de baştină Makszemhaza (sau Makszemfalva), un sat dispărut din comitatul Bereg. Editorii actului observă că tatăl acestui Maxim purta acelaşi nume ca tatăl lui Basarab I și că “pare a fi fost şi el de origine turcă”. Deci iată un Toktämir sau Thocomerius …român, cu acte în regula!
El este întemeietorul familiilor nobile Ilosvay şi Kishazy și a avut ca urmaşi în secolul al XIV-lea pe Nicolae şi Maxim, apoi în generaţia următoare pe Simon, Ştefan, Clement, Ioan, Ştefan (Nan) şi Gheorghe. (E. Lukinich şi L. Galdi, Documenta historiam Valachorum in Hungaria illustrantia, Budapesta, 1941, p. 90-93, nr. 60 ; p. 93-94, nr. 62, acte din 3 decembrie 1341 și 6 iulie 1342). 

– La 1349 și 1355, întâlnim în Maramureş pe Dragoş românul, fiul lui 
Gyula (Jula), fiul lui Dragoş, proprietar la Giulești. El are ca fraţi pe Ştefan,Tatar, Dragomir, Costea și Miraslău . (Documenta Romaniae Historica, seria C, Transilvania, volumul X, p. 362-4, nr. 344 şi 375, nr. 353.Prescurtat în continuare DRH). La 29 noiembrie 1355 este menţionat iarăşi “Dragoş, fiul lui Gyula românul”, care nu ezita să-şi boteze un fiuTatar!
 – La 1353, în comitatele Dăbâca şi Szolnok, apar românii Gyula (Jula) și Ioan, fiii lui Brerer, Petru fiul lui Dominic, şi Grigore (DRH, C, X, p. 239-244, nr. 230) : vasăzică românul Gyula (nume unguresc) are un frate Ioan, iar românul Dominic (nume latinesc venit din ungureşte) are un fiu Petru. – La 1 iunie 1360, Petru, castelanul de Haţeg, convoacă obştea cnezilor şi a oamenilor de orice alta stare din district pentru reaşezarea drepturilor lor. Se prezintă 12 cnezi, 6 preoţi şi 6 români “de rând”. In fața lor vine Mic (Myk, deci Micu), fiul lui Murgu (Murk) care s-a plâns de acţiunile altor români împotriva lor. Aceştia sunt : Costea, un fiu al său nenumit, și fiii acestuia din urmă care poartă nume cumane (Balata (Balota?) și Bay, apoi Surs (Jurj ?) şi Nan. Tot în acest document mai apare cneazul român Ciomac (nume cuman, Ciomag) care are un fiu Român.(DRH, seria C, vol. XI, p. 506-510). – La 1361, șase fraţi, fiii lui Locovoy (probabil Litovoi) primesc întărire regală pentru moşia româneasca Ozon (Uzun) (DRH, seria C, vol. XII, p. 27-29, nr.37). Ei sunt numiţi “credincioşii noştri români din Ţara Maramureşului” şi poartă numele de Bud, Şandor, Opriță, Ioan, Dragomir și Bayla.
Uzun înseamna pe turceşte “lung”, Şandor este forma ungurească a lui Alexandru, iar Bayla vine din turcescul “bay” care înseamna “bogat”; Bud este de origine slavă (vezi orașul Budapesta), iar Opriță este de obicei numele ultimului copil, când părintii se hotărăsc să se oprească de a mai procrea (vezi şi Oprea, Oprişan, etc). Iată onomastica unei familii de cnezi maramureşeni din secolul al XIV-lea! -La 2 iunie 1362, regele Ludovic cel Mare rasplateste pentru slujbă credincioasă pe “credinciosul nostru român iubit, comitele Ladislau, fiul lui Mușat de Almaș, care locuieşte în districtul cetăţii Deva”. (DRH, seria C, vol. XII, p. 78-80, nr.104). Acest nobil român poarta numele sfântului rege Ladislau (Laslău, pe româneşte, din ungurescul Laszlo), un prenume adesea folosit în secolele următoare de români, chiar şi ortodocşi, cum e cazul celor trei fii – Ioan, Ladislau și Petru – ai lui Neacşu (Nexe), cărora li se confiscă18 moşii din comitatul Timiş deoarece erau ” valahi necredincioşi cunoscuţi şi făţişi ai noştri” (DRH, seria C, vol. XIII, p. 614-616, nr. 403). 
– Un caz interesant căci extrem de rar este actul din 16 mai 1366 prin care regele Ungariei face cunoscut ca l-a botezat catolic pe Şerban (Sorban) de Acina căruia i-a dat numele de Ştefan (quem baptizatum Stephanus fecimus appellari) (DRH, seria C, vol. XIII, p. 100-101, nr. 59). Deci, dacă Thocomerius şi Basarab s-ar fi botezat catolici, ar fi primit și ei nume din calendarul catolic, nu ar fi rămas cu cele vechi păgâneşti. – într-o serie de acte din 1358, 1361, 1377 și 1378, apare doamna Margareta, fiica lui Ivan, fiul lui Mic (Myk) de Urmezeu, românul. Acest Ivan are şi un fiu, Dumitru. Dacă Margareta putea fi catolică, în schimb tatăl ei, Ivan, era român deşi purta un nume rusesc. – Un cneaz român Gylian(probabil Iulian) apare la 1371 (DRH, seria C, vol. XIV, p. 19-20, nr. 21). – La 24 septembrie 1380 întâlnim un personaj numit Sarachenus, deci Sarazinul, dar care, vai, este “românul nostru din Bylke (comitatul Bereg). El are fii pe Ioan şi Dragoş. (Documenta Valachorum, p. 286, nr. 253 și 254). – într-un pact dintre saşii din Sibiu şi românii din regiune încheiat la 13 ianuarie 1383, întâlnim nume ca Fladmir (Vladimir ?) șiOldamarAldemir) deci un nume rusesc și un altul turcic, din “El-tämir” (=imperiu de fier) (DRH, seria D, Relaţii între cele trei țări române, vol. I, p.114-116, nr. 70). în act se precizează clar ca e vorba de români . – La 28 octombrie 1390 apare în Hațeg Tatul (nume cuman) “Wolachus” (românul”. (Documenta Valachorum, p. 399, nr. 357). -In fine, la 6 mai 1392, regele Sigismund de Luxemburg întăreşte judelui curţii regale mai multe domenii din comitatul Bihor care aparţinuseră voevodului român, Petru fiul lui Komorzowan, mort fără urmaşi. (Documenta Valachorum, p. 427-8, nr. 380 și 437-8).

închei aici lista de exemple româneşti : în ea nu apar numele cnezilor din Ardeal și Banat, din Haţeg și Făgăraş, care se numesc Bărcan sau Brătan, Basarab, Bibarch, etc, deoarece actele îi desemnează doar ca şefi ai românilor, fără a le preciza originea etnica. Pare evident că ei erau români (căci dreptul cutumiar românesc preciza că românii îşi alegeau cnezii din rândurile lor, nu dintre străini), dar prin exemplele citate am vrut să infirm afirmaţia gratuită a lui Neagu Djuvara ca “vădit, comunităţile valahilor sedentari luaseră de câteva veacuri obiceiul de a-si alege ca apărători şefi barbari războinici” (Criticilor mei, p. 79). De câte ori este menţionată “legea românilor” (Lex Valachorum), atât în Croaţia cât şi în Polonia, se precizează ca ei aveau să-şi aleagă cnezi din rândurile lor.
Intenţia mea a fost de a demonstra cu exemple din cele mai vechi timpuri ca românii deşi creştini ortodocşi, utilizau prenume de origini variate pentru copiii lor. Nu ştiu pe ce autoritate se baza Raszonyi, urmat de Neagu Djuvara, când scria ca “în niciun caz cnezii și voievozii slavo-români şi creştini nu şi-ar fi botezat copiii cu asemenea nume” turceşti, tătăreşti etc.(De unde o fi ştiind el acest detaliu de care nu vorbeşte niciun document ?) Este foarte adevărat că nu le dădeau aceste nume la botez, ci la naştere, deci înainte de a fi botezaţi când primeau un nume creştin. Acest obicei al dublului nume, cunoscut şi în alte ţări vecine sau mai îndepărtate, este vechi şi bine cunoscut : să amintim doar de cazul domnilor români care poarta nume păgâne – Radu,Vlad(islav), Mircea, Vintilă etc. Ori, în cazul lui Mircea Ciobanul, domn al Țării Româneşti (1545-1557, 1558-1559), ştim dintr-un act al său că la botez s-a numit Dimitrie. Pentru ceilalţi, ştim că îşi luau un nume domnesc când erau aleşi – Neagoe Craiovescu şi-a zis Basarab şi a rămas Neagoe Basarab ; Petru de la Argeş, devenit călugărul Paisie, şi-a zis ca domn Radu şi a rămas cunoscut ca Radu Paisie (1535-1545). Și pentru toţi funcţiona numele teofor Ioan, prezent în titlul domnesc “Io(an) Radu voievod”, “Ioan Ştefan voievod” etc.
Dar să revenim la Basarab I şi la tatăl său.
Deşi purtau nume turceşti vechi (cumane), ei erau români şi dovada ne este oferită de cel mai mare duşman al lui Basarab, regele Ungariei Carol Robert de Anjou, învinsul de la Posada din 1330. în trei acte oficiale emise de cancelaria regală în 1332 şi 1335, Carol Robert îl numeşte pe adversarul şi fostul sau vasal “Basarab schismaticul…necredinciosul nostru român”, “Basarab, necredinciosul nostru român” şi “Basarab românul”. Aceste dovezi nu suferă contradicţie, căci ele sunt contemporane cu evenimentele şi provin de la autoritatea cea mai în măsură să cunoască originea fostului vasal “infidel” şi “schismatic”, deci necredincios şi ortodox.
Prin urmare, concluzia lui Neagu Djuvara se bazează pe doua considerente false : numele unei persoane nu indică automat şi originea ei etnică, pe de o parte ; actele regale maghiare îl desemnează pe Basarab ca român, deci şi tatăl său Thocomer era român, şi basta! 

* 
Un reproş sever este adresat de Neagu Djuvara istoricilor români în general ca nu au studiat istoria noastră în cadrul mai larg al istoriei universale. Afirmaţie neconcludentă deoarece nu se pot pune pe picior de egalitate toţi istoricii de la Dimitrie Cantemir şi stolnicul Constantin Cantacuzino încoace.
Să vedem deci cum înţelege autorul raportarea istoriei noastre la istoria universală în cazul care ne interesează : decadenţa imperiului roman, emascularea politică a băştinaşilor şi salvarea lor de către viguroşii “barbari buni”. Exemplele citate de domnia sa se referă la istoria antică (nu ne băgăm în acest domeniu), dar în cazul Europei medievale întâlnim cazul popoarelor germanice care au întemeiat state în Galia, Spania, Anglia, precum şi pe varegii chemaţi de slavi să-i conducă la Novgorod și la Kiev în secolul al IX-lea : “Țara noastră este vastă și roditoare, dar ordinea lipseşte ; veniţi deci să domniţi asupra noastră şi să ne cârmuiţi!”. Observ doar ca prietenul Djuvara se înşeală când crede ca apelul la varegi a fost înregistrat de Cântecul despre oastea lui Igor, un fals din secolul al XVIII-lea (fapt dovedit de Edward Keenan, profesor la Harvard). In realitate, apelul se găseşte în cea mai veche cronica ruseasca, Povestea anilor de demult (Povest vremennych let) din secolul al XII-lea, opera în parte a cronicarului Nestor, tradus şi în româneste de G. Popa-Lisseanu (apelul la p. 43-4 ; eu am tradus după ediţia de la Moscova-Leningrad, din 1950, vol. I, p. 18). 
Aşadar, Neagu Djuvara pune pe picior de egalitate şi compara evenimente din secolele IV și V din Europa occidentală (întemeierea statelor) cu cele din secolul al XIII-lea care au dus la întemeierea Țării Româneşti. In viziunea domniei sale, barbarii cei buni au fost, aici, cumanii, o federaţie (ca să nu zic adunătură) de triburi de pastori nomazi de origine turca printre care s-au amestecat, ca la toate aceste “popoare”, și elemente mongole. Toți istoricii care s-au ocupat de trecutul acestora au notat asemănările dintre organizaţia şi modul lor de trai începând cu hunii lui Attila, apoi cu avarii și cu pecenegii și uzii pe care tradiţia populara, reluată de Alecsandri, îi vedea cam asa :

“Norul crunt se sparge!…Iată!
Iată hoardele avane
Iată limbile duşmane
De gepizi şi de bulgari,
De lombarzi şi de avari!
Vin și hunii, vin şi goţii,
Vin potop, potop cu toţii,
Pe cai iuţi ca rândunele
Fără frâie, fără şele
Cai sirepi ce fug ca vântul
De cutremură pământul.”

Cum trăiau aceşti nomazi, ne-o spun câteva izvoare ce acoperă secolele I-XIII și pe care le vom reproduce în continuare. Un lucru trebuie însa avut permanent în vedere : este o mare deosebire între barbarii germani (vizigoţi, ostrogoţi și vandali, pe de o parte, saxoni și danezi pe de alta) care au creat state în Occident, și pastorii nomazi sciţi, huni, avari, pecenegi, uzi și cumani.

Cei din primul grup erau agricultori și sedentari, și au intrat în imperiul roman izgoniţi de nomazii huni, (în cazul primilor trei) în dorinţa de a profita de condiţiile de trai și de securitate pe care le oferea civilizaţia romana. Sciţii, hunii și ceilalţi nomazi erau duşmani ireductibili ai civilizaţiei, marea lor plăcere era să distrugă și să jefuiască, ducându-şi traiul în continuare călare și în corturi de pâslă. De aceia primul grup a creat state, iar cel de-al doilea a distrus și a prădat teritorii enorme. Cele mai autorizate descrieri ale modului de trai și organizarea nomazilor sunt următoarele : Strabon (63 î.d.H.-19 d.H.), Geografia și Arian (95-175 d.Hr.) care vorbesc despre sciti (textele publicate în Fontes historiae daco-romanae, I, Bucuresti, 1964, p.242-245 și 599) ; Ammianus Marcellinus, din secolul al IV-lea, despre huni (Fontes…, vol. II, Bucuresti, 1971, p. 129-131 ; Pseudo-Mauricius, un autor bizantin din secolul al VII-lea, Strategikon (Arta militară), ediţie Haralambie Mihăescu, Bucureşti, 1970, p. 268-271 despre avari ; în fine mai multe acte ale cancelariei maghiare din secolul al XIII-lea, în special cel din 16 iulie 1264 și cel din 10 august 1279 prin care regii unguri Bela IV și Ladislau IV Cumanul constata necredinţa cumanilor colonizaţi în câmpia dintre Tisa și Dunăre, apoi în zona unde Crişul și Mureşul se varsă în Tisa, care au acceptat botezul doar de formă și continua să trăiască în corturi și să adore idoli păgâni (Hurmuzaki-Densusianu, Documente, I/1, p. 317-319 și 426-9). Aș mai adăuga și sinteza magistrală a domnului Victor Spinei, cunoscutul arheolog și istoric de la Iasi, despre Marile migratii din estul și sud-estul Europei în secolele IX-XIII, Iasi, 1999, p. 202-320 (despre cumani și alani=iasi).
Toate aceste izvoare și rezultatele săpăturilor arheologice spun acelaşi lucru : nomazii stepelor din toate timpurile îsi petrec viata cu turmele în câmpie (de aceea rușii le-au zis cumanilor “polovți”, de la “pole”, câmpie”, deci oameni de la câmpie) de-a lungul râurilor și fluviilor, urcând și coborând pe cursul lor pentru iernat și văratic. Familiile trăiesc în corturi care sunt puse pe căruţe cu care se deplasează când cauta alte locuri de păşune. Organizaţi în triburi, ei se aduna numai când vreun şef mai războinic (sau care se plictisea) organiza o campanie militară împotriva oraşelor bogate din imperiul roman și bizantin, din Rusia sau din Ungaria. Uneori un trib părăseşte teritoriul său și se duce în alte părţi, alăturându-se altor confederaţii (sau adunături) de triburi. Când pleacă la război, îşi aleg un şef suprem, de obicei şeful tribului cel mai puternic, dar odată războiul terminat fiecare se întoarce la sălaşurile sale. Ei urăsc și le e frica de oraşe și case de piatră, se mulţumesc cu laptele de iapă și cu o bucată de carne, uneori crudă, bătută bine sub șea (de acolo vine denumirea de “steack tartare”, biftec de carne crudă tocată). 
Prin urmare, cumanii trăind numai în câmpie (şi acest lucru este dovedit de toponimie, deci de numele de locuri de origine veche turca, sau amintind de ei, cum ar fi Teleorman, din Deli Orman, “pădurea nebună” ; Comana,Comăneşti, etc), ni se pare imposibil de conceput ca un şef cuman să întemeieze statul Țării Româneşti la Argeş și la Câmpulung, de unde şi-a întins apoi stăpânirea în zona de coline și câmpie până la Dunăre. Dacă ar fi fost cumani, Thocomerius și Basarab și-ar fi stabilit reşedinţa la Giurgiu sau la Oltenița, la Lehliu sau la Călărași, dar în niciun caz la Argeș. 


Matei Cazacu via Asymetria

Previous IPP: Niciun oficial al Comisiei Europene nu a cerut României să înființeze regiuni !
Next Pomenirea Sfântului Voievod Ştefan cel Mare

No Comment

Care este opinia ta ? Ai curajul sa spui ceea ce gandesti !