​Germania a trădat a doua oară România prin Dictatul de la Viena


Vasile I. Zărnescu

În timp ce, în anii 1938-1939 Germania curta România şi, prin diverse subterfugii şi şantaje, a silit-o să încheie cunoscutele tratate comerciale germano-române, Germania a trădat, prima dată, România prin încheierea Pactului Ribbentrop-Molotov, care era corect sub aspectul său juridic-formal, adică public, dar era criminal prin Anexa secretă, deoarece prevedea anexarea iminentă de către U.R.S.S. a unor teritorii ale României: Nordul Bucovinei şi Basarabia.

A doua trădare a României de către Germania a fost prin Dictatul de la Viena, după ce, între timp, silise România, prin ameninţarea cu invazia, să intre în Axă.

În cartea sa HITLER, REGELE CAROL şi MAREŞALUL ANTONESCU, un istoric veritabil, care mai este şi german, Andreas Hillgruber, relevă, ca şi Larry L. Watts, în voluminoasa şi documentata sa lucrareFEREŞTE-MĂ, DOAMNE, DE PRIEENI!, că România se afla, în 1940, „între doi tâlhari“ – cum se exprimase Mihail Manoilescu, şeful delegaţiei participante la „Arbitrajul“ de la Viena –, U.R.S.S. şi Germania hitleristă, înconjurată de „hienele“ mai mici, Ungaria, Iugoslavia şi Bulgaria. Hillgruber subliniază faptul notoriu pentru istorici că Ungaria – care fusese aliata Germaniei şi în Primul Război Mondial şi care avusese, pentru câteva luni, şi Republica Sovietică Ungară destrămată de Armata României – juca la două capete (op. cit., pag. 173) şi ameninţa România cu război, ştiindu-se protejată de U.R.S.S. şi de Germania (idem, pag. 92, 108-110, 154). Hitler cocheta cu România ca să-i obţină atât petrolul, cât şi instalarea de baze militare pentru a-l proteja, dar, concomitent, şi trăda România prin Pactul Ribbentrop-Molotov. Dar, pe de altă parte, tocmai prin prisma acestei gândiri şi politice de perspectivă, Hitler – la avertizarea făcută de către ministrul plenipotenţiar Wilhelm Fabricius – a împiedicat asasinarea generalului Ion Antonescu, intenţionată de regele Carol al II-lea, care tocmai îl arestase pe general (idem, pag. 169).

Pentru a demonta falsurile colportate de către Dennis Deletant, un individ cu aere de istoric, trebuie să demontăm această idee de „aliat“, implantată necritic în conştiinţa opiniei publice româneşti de unii istorici care, şi ei, vehiculează această idee preluată necritic, prin mimetism, de la antecesorii lor, de factură rolleriană. De aici a derivat altă idee, susţinută de unii istorici şi, mai ales, publicişti făcuţi în pripă în epoca de „tranziţie“: cum că România ar fi trădat Germania prin actul de la 23 august 1944. Într-adevăr, lovitura de stat de la 23 august 1944 a fost un act de trădare, dar numai de trădare a României de către banda de trădători care complota în jurul marionetei pe care am descris-o în articolul „Turpitudinea ex-regelui Mihai I“ [1].

Pentru a lămuri acest aspect şi a vedea cine pe cine a trădat, şi întrucât este util demonstraţiei noastre, este necesar să inserez aici articolul de mai jos, publicat, în 4 septembrie 2011, pe AlterMedia [2].

Dictatul de la Viena

redictat de Ungaria, via U.D.M.R.

«SCRISOARE DESCHISĂ

Domnului Traian Băsescu, preşedintele României,

Domnului g-ral (r.) Gabriel Oprea, ministrul Apărării Naţionale,

Domnului Sorin Oprescu, primarul general al Capitalei

Preliminariile Dictatului de la Viena

Hitler, încurcat de rezistenţa Angliei, căuta să-şi asigure liniştea în Sud-Estul Europei şi, în acest scop, a propus României, Bulgariei şi Ungariei să înceapă tratative pentru soluţionarea paşnică a diferendelor dintre ele.

Poziţia României. În 26 şi 27 iulie 1940 – la nici două săptămâni după răpirea Basarabiei, Nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa de către sovietici –, premierul Ion Gigurtu şi ministrul de Externe Mihail Manoilescu (din noul guvern, instalat la 4 iulie, tocmai din cauza cedării Basarabiei!) i-au făcut o vizită lui Adolf Hitler şi, respectiv, lui Benito Mussolini, pentru a le expune poziţia ţării în litigiile cu cei doi vecini agresivi, despre care, în scrisoarea sa către Führer, din 26 iulie 1940, Carol al II-lea afirma că, „în număr şi ca putere, ne sunt inferiori“, relevă Mihail Manoilescu, în cartea DICTATUL DE LA VIENA. Memorii iulie-august 1940 [3]. Teza pe care avea să o susţină România pentru rezolvarea rezonabilă şi definitivă a litigiilor era „bazată pe principiul etnic şi tinzând la omogenizarea etnică a României după formula:nici un român în Ungaria, nici un ungur la noi“ (idem, pag. 126-127). Mijlocul de realizare era schimbul de populaţie şi, în subsidiar, dacă era nevoie, rectificarea graniţei de Vest, prin cedarea unui teritoriu necesar ungurilor rurali strămutaţi în Ungaria, dar doar după scăderea din acest total a teritoriului necesar românilor rurali aduşi din Ungaria. Poziţia României era susţinută cu documente statistice, politice şi cu 12 hărţi: şase germane, patru ungureşti, una italiană şi una românească. Toate aceste hărţi atestau preponderenţa masivă a românilor atât pe teritoriile revendicate de Ungaria şi de Bulgaria, cât şi în regiunile din hinterlandul României. Dar toate aceste hărţi zăcuseră 20 de ani în arhiva Ministerului de Externe şi, de aceea, M. Manoilescu avea motive să îşi manifeste furia pentru că ele nu fuseseră folosite absolut deloc în propaganda noastră de miniştrii respectivi de Externe şi de diplomaţii români care primeau salarii mai mari decât cei ai Angliei şi S.U.A. (idem, pag. 114-115 şi urm). Hitler şi Mussolini au fost vizibil impresionaţi de hărţi şi de argumentele oficialilor români.

Manoilescu precizează: „Atunci când noi am vorbit de necesitatea unei apăsări a germanilor asupra ungurilor în timpul viitoarelor tratative, Hitler a declarat, în legătură cu aceasta, dar fără ca nimeni să fi făcut cea mai mică aluzie la un arbitraj, că el nu vrea să se amestece în litigiu pe calea nici unei intervenţii, nici pe aceea a unui arbitraj, fiindcă a mai făcut o dată un arbitraj (între unguri şi slovaci) şi a reuşit să nemulţumească amândouă părţile.

Concluziile întrevederii de la Berchtesgaden sunt, dar, precise:

Noi urma să tratăm cu ungurii şi bulgarii liberi, nesiliţi şi fără nici o intervenţie germană, nici în favoarea, nici în defavoarea noastră.
Aceste tratative nu erau legate de nici un termen de încheiere.
Baza tratativelor era schimbul de populaţie, cu scopul de a se ajunge la o soluţie în care nici un ungur să nu rămână sub români şi nici un român sub unguri“ (idem, pag. 118).

Führer-ul declara, în mod direct sau prin intermediul lacheilor săi, precum Wilhelm Fabritius, ministrul Germaniei la Bucureşti, că propunerea României „este dreptatea însăşi, că mai mult nu poate pretinde nimeni de la România“ – ist die Gerechtigkeist selbst; mehr kann niemand von Rumanien verlangeh –, că „Bárdossy degeaba sare şi ţipă ca un isteric pe la Legaţia germană…, ungurii ar trebui să înţeleagă că propunerea noastră nu este o născocire românească, ci însăşi teza Führer-ului şi a Germaniei pentru noua aşezare a Europei“, consemnează Valer Pop, în Bătălia pentru Ardeal [4], pe care-l citează M. Manoilescu(idem, pag. 163) şi Aurică Simion, în DICTATUL DE LA VIENA (pag. 280-281). Dar, în perfidia sa, Hitler avea să-şi schimbe atitudinea cu 180 de grade după nici o lună de zile.

Poziţia Ungariei. Sprijinită ocult de U.R.S. S. , de Joachim von Ribbentrop, de Italia, Anglia ş.a., Ungaria ameninţa cu războiul spre a cuceri întreaga Transilvanie. Încă din timpul vizitei lui Ciano la Budapesta, în 19-20 decembrie 1938, „Horthy a vorbit deschis despre «posibilitatea unui atac împotriva României», afirmând, totodată, ca are asentimentul Ducelui pentru această acţiune“, dezvăluie şi Andreas Hillgruber, în documentata sa carte, HITLER, REGELE CAROL şi MAREŞALUL ANTONESCU (pag. 92). Grigore Gafencu relevă că, „la urma urmei, noi puteam risca un război împotriva ungurilor şi bulgarilor, pe care i-am fi bătut dacă am fi fost lăsaţi în pace de U.R.S.S. Astfel se limpezeşte foarte bine politica noastră. România era ameninţată să fie împărţită de Ungaria, Bulgaria, U.R.S.S. şi chiar de Iugoslavia. În aceste primejdiisingura primejdie mortală o reprezintă o acţiune împotriva noastră din partea U.R.S.S.“ (cf. M. Manoilescu,op. cit., pag. 98). Ungaria voia – cum susţinea de 20 de ani şi cum avea să pretindă inclusiv din 1945 până azi! – abrogarea Tratatului de la Trianon şi, ca atare, nici nu voia să audă de schimbul de populaţie. Încurajată de cele două state totalitare – îndeosebi de U.R.S.S. –, Ungaria voia, ca soluţie minimală, măcar jumătate din Transilvania! «În acea vreme, ministrul Rusiei făcea dese vizite contelui Csáky, probabil „în legătură cu o propunere sovietică de colaborare militară împotriva României. Ungaria urmând să ne atace concomitent cu U.R.S.S.“ (Raportul Crutzescu din 5 august 1940). Puţin mai târziu s-a raportat butada unui diplomat ungur către şeful de misiune din Budapesta care se interesa de rostul deselor vizite ale ministrului sovietic la Csáky: „Noi îi cerem bumbac, iar el ne oferă Transilvania“» (Valer Pop, op. cit., pag. 159).

András Hory, conducătorul delegaţiei Ungariei la tratativele de la Turnu Severin, premergătoare Dictatului, a reluat ideile din Aide-Mémoire-ul Ungariei din 16 august 1940 şi, în 19 august, a acuzat guvernul român că „persistă să menţină faţă de Ungaria o discriminare“ şi că doreşte „să păstreze sub dominaţia sa vaste teritorii transilvănene, de exemplu, regiunea secuilor, a cărei populaţie este exclusiv ungurească“ (cf. V. Pop, op. cit., pag. 112; M. Manoilescu, op. cit., pag. 159; A. Simion, op. cit., pag. 275 – subl. ns., V.I.Z.). Dar, dacă este „exclusiv ungurească“, atunci unde mai sunt „secuii“?!

Revenind, în Aide-Mémoire-ul din 22 august 1940, prezentat, în 24 august, delegaţiei României la Turnu Severin, Ungaria preciza în mod expres şi categoric, fiind sigură de proptelele sale germane şi sovietice: „Pentru a evita orice confuzie şi orice echivoc pentru viitor, guvernul ungar declară solemn că nu vrea şi nu poate niciodată şi sub nici o condiţie să-i facă să emigreze pe secui de pe pământul lor (M. Manoilescu, op. cit., pag. 160 – s. n., V.I.Z. ). Prin aşa-zisa „discriminare“ Ungaria relua tema că România trebuie să îi dea Ungariei toată Transilvania, de vreme ce, cu şase săptămâni mai înainte, îi cedasem Uniunii Sovietice toată Basarabia! Adică Ungaria se considera nici mai mult nici mai puţin decât egală cu U.R.S.S.! Adevărul este că escaladarea şantajării Germaniei de către Ungaria cu declararea războiului dacă România nu îi dă Transilvania s-a făcut după răpirea Basarabiei de către U.R.S.S. – căci se crease un precedent, bazat pe pactul Ribbentrop-Molotov! Deci, impertinenţa hungaristă avea o bază reală: U.R.S.S. sprijinea Ungaria în pretenţiile sale ca să irite – „sub steag străin“ – Germania, fapt de care se temea şi Germania, căci agresiunea iminentă a U.R.S.S. în România ar fi lipsit-o de petrolul nostru. Cât despre problema secuilor, M. Manoilescu relevă că, „prin schimbul de populaţie, ar fi şi pentru noi unele foloase, căci nu este puţin lucru să scăpăm de secuimea înfiptă ca un cui în inima ţării“ (idem, pag. 170 – s. n., V.I.Z.). Acum, aceiaşi „secui“, care nu mai există de peste două secole, ne creează aceleaşi prejudicii, aceleaşi pericole pentru securitatea naţională.

Dictatul de la Viena: revanşard şi revizionist

Dar este necesar să reamintim – cel puţin o dată pe an – că acest „arbitraj“ a fost un act politic eminamente criminal. Conform dreptului internaţional – în vigoare atunci, ca şi acum –, pentru ca un arbitraj să fie valid juridic, moral şi politic, trebuie să fie îndeplinite câteva condiţii minimale: 1) statele între care există anumite litigii au dreptul să îşi aleagă ele însele arbitrii; 2) statele-arbitri trebuie să fi atestat moralitatea politică şi rectitudinea juridică în virtutea cărora a apărut, sui generis, certitudinea că sunt imparţiale şi vor formula o decizie corectă; 3) statele cu litigii trebuie să facă o cerere de arbitraj; 4) se redactează un act de compromis între litiganţi, care se prezintă arbitrilor; 5) fiecare stat care cerere arbitrajul are dreptul să îşi susţină, public, documentat, punctul de vedere în faţa arbitrilor; 6) textul arbitrajului se prezintă, simultan şi împreună, litiganţilor (cf. idem, pag. 289).

Aşa cum se ştie, nici unul dintre aceste aspecte nu a fost îndeplinit. România nu a formulat, în mod oficial, nici o cerere de arbitraj, ci a fost împotriva unei asemenea modalităţi de soluţionare a litigiilor – aspect relevat expres de către Carol al II-lea în scrisoarea către Führer, din 26 iulie 1940 (idem, pag. 82; vezi şi pag. 128, 184-186 etc.) În timpul vizitelor lui Ion Gigurtu şi Mihail Manoilescu la Hitler şi la Mussolini, aceştia din urmă au refuzat ideea unui arbitraj. Mai mult, subliniază M. Manoilescu, „fereala italienilor, ca şi a germanilor, de a se amesteca direct în tratative era atât de mare, încât nu admiteau nici aparenţa unei intervenţii şi se păzeau de ideea unui arbitraj ca de cea mai neplăcută eventualitate pentru ei. Merită subliniat acest fapt pentru a marca schimbarea intervenită mai târziu în această atitudine“ (idem, pag. 122).

Nici Ungaria nu a făcut cerere de arbitraj, mai ales că ea era ferm pornită să declare război României, pentru a-şi realiza pretenţiile teritoriale, „dar în faţa acesteia [a Ungariei] se afla hotărâtul veto german“ (Juhász Gyula, A Teleki-kormány külpolitikája, 1939-1941, pag. 183, apud A. Simion, op. cit., pag. 287, 311 etc.). Ungaria ameninţa continuu cu declanşarea acestui război, mai ales că era încurajată, în revendicarea pretenţiilor sale, de U.R.S.S. şi, ulterior, fireşte, de Germania (M. Manoilescu, op. cit., pag. 55, 85, 88, 96-97, 100 etc.). De altfel, M. Manoilescu a relevat clar: „Dar imediat Ribbentrop mi-a replicat că noi niciodată nu ne vom bate numai cu ungurii, ci şi cu mulţi alţii (explicaţie care se lega cu ceea ce spusese la început) şi anume că ungurii sunt secondaţi de ruşi şi că ei, germanii şi italienii, le vor da ajutor(idem, pag. 202).

Adolf Hitler s-a autoimpus ca „arbitru“, asociindu-şi-l pe Benito Mussolini, care, de altfel, manifesta o deplină slugărnicie faţă de el (idem, pag. 126). Deşi cunoştea faptul că Ungaria nu are nici un drept asupra Transilvaniei, Führer-ul s-a folosit de Transilvania ca de un veritabil măr al discordiei pentru a menţine şi chiar a spori animozitatea dintre cele două ţări, în baza străvechiului adagiu politic Divide et impera (cf. A. Simion, op. cit., pag. 313-314, 327-328 etc.)! De altfel, referindu-se la convorbirea dintre Hitler şi regele Carol al II-lea, la Berghof, din 24 noiembrie 1938, Ribbentrop consemnase această conduită trasată de Hitler: „Ideea fundamentală a politicii noastre în momentul de faţă trebuie să fie de a ţine în şah atât Ungaria, cât şi România, pentru a le folosi, în funcţie de evoluţia situaţiei, în interesul german“ (Andreas Hillgruber, op. cit., pag. 85).

Documentele „arbitrajului“ – textul şi harta – au fost redactate de Hitler şi acesta a impus României acceptarea „arbitrajului“ înainte de a-i face cunoscut lui Carol al II-lea conţinutul respectivelor documente! În caz de neacceptare, Hitler a ameninţat România cu „nimicirea“ (Valer Pop, op. cit., pag. 45; M. Manoilescu, op. cit., pag. 71, 198), dispariţia ei ca stat şi naţiune: prin invadarea ţării – împreună cu Ungaria – pentru ocuparea Transilvaniei; urmând ca din Sud să intervină militar Bulgaria, pe care o încurajase să revendice Cadrilaterul, iar din Est să invadeze U.R.S.S., care, deja, între 26 iunie-4 iulie 1940, deci cu doar două luni mai înainte, ne răpise Basarabia, Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa. Deci, România ar fi avut de luptat pe trei fronturi. Or, la 7 iulie 1940, şeful Statului Major, generalul Florian Ţenescu, îi declarase categoric lui M. Manoilescu că „este inimaginabilă o luptă a noastră pe trei fronturi şi că politica noastră externă trebuie să facă orice pentru a evita o asemenea luptă“ (idem, pag. 35, vezi şi pag. 142, 169 etc.). Ba, se întrevedea chiar riscul luptei pe patru fronturi, întrucât Iugoslavia menţinea şi ea, pentru intimidare, trupe la graniţa noastră, iar în alte ocazii obstrucţiona acţiunile diplomaţilor români (idem, pag. 70, 98; V. Pop, op. cit., pag. 22). În consecinţă, conchide resemnat Valer Pop, „România, pentru a evita desfiinţarea sa, chiar şi temporară, printr-un război fără perspective cu toţi vecinii săi, a ales păstrarea fiinţei sale statale, aducând dureroase sacrificii teritoriale (op. cit., pag. 27).

Mihail Manoilescu, când a văzut harta impusă prin Diktat, a leşinat! În mod just, Mihail Manoilescu, silit să semneze „Arbitrajul“, l-a caracterizat ca fiind „o scenă dintr-un film de groază din lumea bandiţilor la drumul mare“ (idem, pag. 289).

Pactul Ribbentrop-Molotov, încheiat la 23 august 1939 – cu un an şi o săptămână înainte de Dictatul de la Viena –, era, în esenţă – consideră Viktor Suvorov –, «reeditarea Tratatului de la Brest-Litovsk – pe care-l putem supranumi pactul Hoffmann-Troţki –, încheiat, la 3 martie 1918, tot între Germania şi U.R.S.S. „Pacea“ de la Brest nu este îndreptată numai împotriva intereselor naţionale ale Rusiei; ea este îndreptată şi împotriva Germaniei. În sensul şi în spiritului ei, „pacea“ de la Brest este o prefigurare a pactului Ribbentrop-Molotov. Calculul lui Lenin din 1918 şi calculul lui Stalin din 1939 sunt aceleaşi: lasă Germania să năvălească asupra Apusului, las-o să se epuizeze. Căci cu această ocazie se vor epuiza şi aliaţii occidentali, până la ultima suflare. Cu orice preţ vom ajuta Germania să se epuizeze, apoi…» [5]. Din păcate pentru Hitler, iniţial el nu a înţeles că, prin Pactul Ribbentrop-Molotov, Stalin l-a păcălit: i-a dat mână liberă, i-a dat şi resurse vaste ca să distrugă democraţiile occidentale din Vestul Europei, să-şi atragă eticheta de declanşator al celui de-Al Doilea Război Mondial, de criminal de război, de cotropitor al Europei etc., pentru ca Stalin să apară în chip de „eliberator al popoarelor de sub jugul fascist“! Stalin îşi planificase începerea războiului contra Germaniei la 6 iulie 1941.

Totuşi, nici Hitler nu era prost şi, ulterior, şi-a dat seama de păcăleală. De aceea, cu două săptămâni înainte, la 22 iunie 1941, avea să înceapă agresiunea contra U.R.S.S. Dar, până atunci voia pacea în Balcani, ca să-şi menţină controlul asupra economiei României şi, în special, a petrolului ei. De aceea, a impus Dictatul de la Viena, pe care-l putem numi, cu îndreptăţire, şi Dictatul de la Hiena.

Diktat-ul de la Viena – consecinţă a conciliatorismului franco-englez

Reamintim, Franţa conciliatoristă, după ce dormitase în spatele „inexpugnabilei“ Linii Maginot – care îi secătuise inutil bugetul apărării, având ca efect major moliciunea armatei franceze, din cauza slabei instruiri şi a insuficientei dotări cu tehnică militară modernă –, capitulase, deja, după trei săptămâni de lupte, precedate de „războiul ciudat“. Anglia, la fel de conciliatoristă [6], sufocată de blocada maritimă realizată de Flota germană (în special de submarine), era în pragul invadării de către Germania şi mai exista doar graţie luptei eroice a Aviaţiei britanice (sprijinită tehnic de S.U.A.), care avea să învingă, totuşi, în Bătălia Angliei!

Paradoxal, chiar Anglia, „aliata“ României care-i dăduse „garanţii“, îşi exprima mirarea – prin cuvintele unui diplomat englez – că „Ungaria nu atacă România“ (M. Manoilescu, op. cit., pag. 90). Dar nu era surprinzătoare atitudinea Perfidului Albion, ci în deplin consens cu conciliatorismul său, căci, încă din 1935, „242 deputaţi englezi semnaseră o moţiune prin care cereau revizuirea tratatelor de pace în favoarea Ungariei şi împotriva noastră“ (idem, pag. 90, 113).

De fapt, tocmai acest celebru succes – şi imprevizibil – al Aviaţiei britanice a determinat schimbarea strategiei hitleriste: pierzând bătălia aeriană şi nemaiputând debarca trupele pe pământ englez, blitz krieg-ul a fost pierdut şi el, devenind, în perspectivă, „un război de uzură şi de lungă durată“ (V. Suvorov,op. cit., pag. 42). În acest caz, pentru a continua războiul contra Imperiului Britanic şi al aliaţilor lui prezenţi şi viitori, Hitler avea nevoie de noi resurse şi rezerve materiale şi umane – de petrol, îndeosebi, dar şi de sclavi în lagărele de concentrare! Din acest motiv, în decembrie 1940, a decis să dea prioritate Planului Barbarossa: pregătirea pentru atacarea U.R.S.S., tot printr-un blitz krieg, cu proxima ocazie favorabilă. Dar această ocazie nu venise, Germania nu era pregătită să atace U.R.S.S., ci, dimpotrivă, era interesată să prelungească multă vreme „prietenia“ parafată prin Pactul Ribbentrop-Molotov, pentru a folosi resursele materiale ale U.R.S.S., mai ales petrolul din Caucaz şi din România, împotriva Angliei! Tocmai din acest motiv Führer-ul voia să impună Diktatul, prin care obţinea mai multe avantaje strategice: 1) menţinea pacea în această zonă, pe care putea să o exploateze „paşnic“; 2) nu ar mai fi avut nevoie să aducă aici armatele de care avea nevoie în Vest; 3) evita „un război cu Rusia în mod prematur, adică înainte de a fi relativ degajat pe frontul de Vest şi înainte de a-şi fi făcut pregătirile necesare în Est“ (cf. M. Manoilescu, op. cit., pag. 282-283); şi 4), cel mai important, evita războiul simultan pe două fronturi – un principiu elementar de strategie militară, care nu trebuia încălcat. De fapt, imediat după începerea războiului contra Poloniei, la 1 septembrie 1939, Hitler a început şi războiul contra Franţei – care, împreună cu Anglia, tocmai îi declarase război Germaniei, ca să arate că îşi respectau (!) garanţiile acordate Poloniei –, deci, încălcase principiul strategic enunţat mai sus – ceea ce însemna, pentru cei avizaţi, sinuciderea lui Hitler şi a Germaniei (V. Suvorov, op. cit., pag. 42, 45), cum şi avea să se întâmple în 1945!

Totodată, întrucât Ungaria făcuse parte din Imperiul Austro-ungar şi, deci, era în zona de influenţă germană, apoi, fapt important, Ungaria fusese aliata Germaniei în Primul Război Mondial, conducerea Germaniei naziste avea convingerea că Ungaria fusese nedreptăţită prin Tratatul de la Trianon. Din aceste cauze susţinea Ungaria în pretenţiile sale revizioniste. De altfel, însăşi Germania se considera nedreptăţită de Tratatul de la Versailles şi voia revizuirea acestuia – revizuire care a constituit sămânţa celui de-Al Doilea Război Mondial. De aceea, fiind în consens cu fosta sa aliată, Germania se baza pe Ungaria ca pe o actuală aliată sigură, spre deosebire de România, care-i fusese inamică în Primul Război Mondial, care o bătuse măr la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz – înfrângeri care nu puteau fi uitate! – şi care, până de curând, se bazase pe garanţiile de securitate date de fostele şi actualele inamice ale Germaniei, Anglia şi Franţa (chiar dacă aceste garanţii nu fuseseră aplicate în cazul recentei agresiuni a U.R.S.S., în cazul răpirii Basarabiei [7]! În mod evident, Germania ştia că România îi căuta apropierea numai fiindcă nu avea încotro, fiindcă rămăsese singură şi izolată, „între duşmani“!

Salvarea ţării şi prăbuşirea regimului carlist

În acest context european, dominat de armatele celui de-Al Treilea Reich şi de ameninţările U.R.S.S., simultane şi conjugate cu ale Germaniei, concretizate în producerea frecventă de către Rusia sovietică a incidentelor la graniţe – rezultate, adesea, cu uciderea unor militari şi civili numai dintre români (cf. A. Simion, op. cit., pag. 344-345, 347-348 etc.) –, România a fost nevoită să accepte Diktatul de la Viena. Acesta, în ciuda sacrificiilor care se prefigurau din cauza lui, avea anumite părţi pozitive: 1) înlătura spectrulrăzboiului pe trei (sau chiar patru) fronturi, dintre care cel mai grav cu colosul de la Răsărit; în consecinţă, 2) înlătura prăbuşirea şi dispariţia inevitabilă a României ca stat, cum păţise, în 1939, Polonia; 3) evita distrugerea naţiunii, a cărei parte viguroasă şi validă de luptă ar fi fost nimicită în război, iar, după înfrângerea implacabilă, partea rămasă ar fi fost împrăştiată în lagărele concentraţionare ale Germaniei şi ale U.R.S.S., aşa cum începuse să se întâmple cu populaţia Basarabiei şi a Poloniei; şi 4), în perspectivă, oferea răgazul pregătirii Armatei pentru războiul de apărare, mai ales în privinţa înzestrării ei cu armament modern, fiindcă regimul carlist, în pofida propagandei gălăgioase, nu făcuse decât afaceri veroase sub pretextul că dotează Armata: escrocheria Skoda este antologică în istoria corupţiei dictaturii carliste, după cum escrocheria Strousberg este antologică în istoria corupţiei din vremea lui Carol I. Pentru că, totuşi, cu toate condiţiile banditeşti în care a fost impus şi cu toate ciuntirile teritoriale şi urmările tragice provocate, îndeosebi pentru ardeleni, acceptarea Diktatului ne-a lăsat „stăpâni pe teritoriul naţional şi pe armata noastră, care singure ne-au făcut interesanţi şi preţuiţi în toate împrejurările“ (M. Manoilescu, op. cit.,pag. 281).

Liderii României aveau siguranţa că românii i-ar fi învins în război pe oricare dintre vecinii noştri, luptând cu ei fie separat, fie pe două fronturi – cu condiţia „să nu fie ajutaţi de nemţi sau de ruşi“! Luptele consemnate în zbuciumata noastră Istorie naţională şi, mai ales, revirimentul Armatei României în Primul Război Mondial – considerat „un miracol militar“ atât de adversarii germani şi austrieci, cât şi de aliaţii francezi, englezi şi americani – confirmau vitejia bravilor noştri oşteni. Dacă aceste afirmaţii par argumente pro domo, putem releva, pentru un plus de obiectivitate, inclusiv opinia unui inamic expert: când a fost întrebat „care dintre trupele neaparţinând Germaniei – finlandezii, croaţii, ungurii – erau cei mai buni soldaţi“ din cadrul Axei, fostul general al Wehrmachtului şi, ulterior, şef de Stat Major N.A.T.O., Hans Speidel, a răspuns: „None of them. The Rumanians. Give them good leadership and they are as good as any you’ll fiind“ – „Nici unii. Românii. Daţi-le nişte ofiţeri de treabă şi sunt cei mai buni soldaţi pe care îi puteţi avea“» [8]. La întrebarea similară a unui ofiţer britanic, referitoare la cine a fost cel mai bun aliat militar al nemţilor, generalul Heinrich Kreipe, care condusese o divizie de pe frontul din Kuban, a răspuns: „A, românii, desigur! Au fost neînfricaţi în atac şi dacă trebuiau să apere o poziţie, erau ca nişte câini de pază! Rezistau uneori până la ultima suflare“ [9]. Cât despre unguri, care jucaseră la două capete tot timpul – şi cu ţările Axei, şi cu Aliaţii –, N. S. Hruşciov avea să-i pună, în textele oficiale, mereu într-o lumină pozitivă – contrapunându-i românilor. Dar, în discuţiile private, îşi exprima o opinie total diferită vizavi de armata maghiară, informându-l pe un tovarăş că aceasta era „«eroică» numai în privinţa cruzimii faţă de civili şi pasivă până la «autodistrugere»“ (Larry Watts, op. cit., pag. 420).

Dar, revenind la anul 1940, se ştia că, până la declanşarea celui de-Al Doilea Război Mondial, industria militară progresase uluitor faţă de 1914 şi că Germania şi U.R.S.S. nu făcuseră decât „să se înarmeze până-n dinţi“. Dovada era blitz krieg-ul hitlerist în Europa Occidentală. Chiar „marea“ Franţă capitulase în câteva săptămâni, dându-i Germaniei mai mult de jumătate din teritoriu, peste un milion de prizonieri cu armamentul aferent şi alte resurse, căci, aşa cum au remarcat unii români, „salutul franţuzesc“ se face prin ridicarea mâinilor în sus: „Kaput!“ [10]. De aceea, România nu avea nici o şansă în faţa Moloh-ului fascisto-comunist, care abia aştepta să se repeadă asupra ei.

Ca atare, a trebuit să accepte Diktatul de la Viena. E-adevărat, România nu a recunoscut juridic şi politic Diktatul, nu l-a publicat în Monitorul Oficial, ci doar l-a acceptat de facto. „Consiliul de Coroană, examinând toate posibilităţile, a ajuns la singura încheiere mai favorabilă, adică la acceptarea arbitrajului Axei, România găsindu-se, în acest moment, absolut între duşmani. Întregul sistem pe care se baza politica externă a democraţiei s-a prăbuşit în întreaga Europă“ (A. Simion, op. cit., pag. 374).

Consecinţa imediată a fost aducerea, la conducerea României, de către regele Carol al II-lea, a generalului Ion Antonescu, pe care tot Carol al II-lea îl ţinuse în arest la Mânăstirea Bistriţa, fiindcă nu putuse să îl asasineze, cum intenţionase cu puţin timp înainte (Andreas Hillgruber, op. cit., pag. 169-170)! A urmat căderea execrabilului regim carlist, căci generalul Ion Antonescu l-a silit pe rege să abdice şi să plece din ţară, fiindcă nu i se mai putea asigura securitatea lui şi camarilei regale.

Esenţa revizionistă a Diktatului de la Viena

Este necesar să subliniem un aspect esenţial al elaborării Dictatului de la Viena: caracterul lui revizionist şi revanşard. În pretenţiile lor adresate lui Hitler, contestând Tratatul de la Trianon, horthyştii au pretins că au nevoie de reocuparea Transilvaniei pentru a-i proteja pe „secuii“ din „Ţinutul Secuiesc“! Hitler a trasat graniţa zonei cedată Ungariei incluzând şi judeţele respective, dar nu neapărat pentru a le da satisfacţie revizioniştilor, ci dintr-un motiv geopolitic strategic: pentru a ajunge la crestele Carpaţilor. Astfel, îşi atingea două obiective majore: îşi aducea diviziile blindate în vecinătatea petrolului românesc, de care avea nevoie pentru maşina de război germană şi, totodată, pentru a fi cât mai aproape de graniţele extinse ale U.R.S.S., cu care tocmai încheiase, la 23 august 1939, tratatul de „prietenie“ numit Pactul Ribbentrop-Molotov – la fel de criminal ca şi Diktatul lui Hitler-Mussolini!

Dar, în mediile diplomatice şi ale Serviciilor Secrete, era de mult timp notoriu că Hitler intenţiona atacarea U.R.S. S. la momentul oportun, în baza sloganului medieval însuşit de nazism Drang nach Osten, prin care Germania voia să-şi extindă „spaţiul vital“, Lebensraum, prin cucerirea ţărilor slave din Estul Europei– după cum, simultan, şi Stalin urmărea, invers, „Marşul spre Vest“, pentru extinderea Revoluţiei Sovietice Socialiste Mondiale. De aceea, Stalin masase, în vara lui 1940, la graniţele estice ale României zeci de divizii în poziţii ofensive – numai în Nordul Bucovinei se aflau 30 de divizii, amplasate în dispozitiv de luptă (cf. Valer Pop, op. cit., pag. 163: Aurică Simion, op.cit., pag. 345)!

De altfel, cum avea să dezvăluie, în 1987, Viktor Suvorov, în cartea sa SPĂRGĂTORUL DE GHEAŢĂ, Stalin îşi planificase declanşarea războiul contra Germaniei la 6 iulie 1941 (op. cit., pag. 287) şi îşi adusese, de-a lungul frontierei de Vest a U.R.S.S., de la Marea Baltică la Marea Neagră, zeci de armate, însumând circa 191 de divizii şi alte mii de unităţi independente. În iulie 1940, generalul de armată şi viitor mareşal K. A. Mereţkov examina frontiera României (idem, pag. 260). Cele mai puternice armate din componenţa Primului şi celui de-Al Doilea eşalon strategic nu s-au desfăşurat împotriva Germaniei, ci împotriva câmpurilor petrolifere ale României: Armatele a 9-a şi a 16-a (idem, pag. 143-145, 150, 154-157, 223, 237, 246-248, 260, 269). «Însă noua „campanie eliberatoare“ a Armatei 9 în România putea să schimbe întreaga situaţie strategică din Europa şi din lume. România este principala sursă de petrol pentru Germania. O lovitură asupra României înseamnă moartea Germaniei, înseamnă oprirea tuturor tancurilor şi avioanelor, a tuturor maşinilor, vaselor, a industriei şi transportului. Petrolul este sângele războiului, iar inima Germaniei, oricât ar părea de curios, se afla în România. O lovitură asupra României înseamnă o lovitură direct în inima Germaniei» (idem, pag. 143-144). „La 13 iunie 1941, efectivul Corpului special 9, până la ultimul soldat, a primit ghiduri de conversaţie ruso-române“ (idem, pag. 215). Dat fiind relieful complex al României, U.R.S.S. pregătise contra ei puternice corpuri de armată de desant aerian (idem, pag. 110-111, 122-124, 130, 133-136, 138). De altfel, „la 26 iunie 1941, Corpul 4 Aviaţie a început bombardarea câmpurilor petrolifere de la Ploieşti“ (idem, pag. 286).

Faptul că Hitler avea să i-o ia înainte cu doar două săptămâni a constituit o tragică surpriză pentru Stalin. La 1 septembrie 1939, începuse Al Doilea Război Mondial prin atacarea Poloniei – ca măsură de retorsiune contra agresiunilor făcute de polonezi la graniţa polono-germană –, după care, prin blitzkrieg, „Hitler a hăcuit jumătate din Europa“ – după cum se exprimă Viktor Suvorov. Diktatul de la Viena s-a înscris, astfel, în politica expansionistă a Germaniei hitleriste, de subjugare inclusiv a ţărilor din Sud-Estul Europei, România fiind – prin mărimea şi poziţia geostrategică în această zonă – cea mai importantă. Acum, Germania democrată sprijină Austria şi Ungaria, refăcându-şi zona sa apropiată de influenţă, iar în presa germană şi britanică circulă, deja, sintagma „cel de-Al Patrulea Reich“.

Reluarea temelor revizioniste ale Dictatului de la Viena

Acelaşi joc malefic avea să-l facă şi U.R.S.S. atât în etapa premergătoare războiului antisovietic, cât şi în toată etapa postbelică (cf. Larry Watts, FEREŞTE-MĂ, DOAMNE, DE PRIETENI!, passim). Acum, în plină epocă „post-comunistă“, unele cercuri oculte occidentale agită problema Transilvaniei – care, chipurile, ar trebui cedată Ungariei, fiindcă aceasta ar fi fost nedreptăţită prin Tratatul de la Trianon: adică aceleaşi idei subterane folosite de Hitler în „argumentarea“ Diktatului de la Viena. În acest fel se exprimase preşedintele Franţei, adulterinul şi escrocul socialist François Mitterrand, imediat după 1990. Iar în 1993, colonelul (rtr.) Trevor Dupuy, unul dintre cunoscuţii analişti militari ai Armatei S.U.A., cu vechi state de serviciu, a publicat cartea FUTURE WARS. The world’s most dangerous flashpoints, care conţine capitolul numit „Război pentru Transilvania“ [11], în care nu mai poate de grija – cui credeţi?! – a… „secuilor“.

Iată cum îi dezinformează convingător, în acest capitol „Război pentru Transilvania“ [12], col. (rtr.) – pentru că exigenţele academice mă împiedică să scriu „porcul“ – Trevor Dupuy pe zombii americani: „De asemenea, deşi 96,6 la sută din populaţia Ungariei este reprezentată de etnici unguri, iar restul în cea mai mare parte de germani şi slovaci, circa 1,9 milioane de etnici unguri, cunoscuţi sub numele de secui – care alcătuiesc aproximativ 20 la sută din totalul populaţiei ungare – trăiesc în România. Aceste cifre folosite pentru exemplificare nu sunt numai date statistice, ci reflectă existenţa unor probleme grave şi periculoase. Revoluţia care a dus la răsturnarea dictaturii Nicolae Ceauşescu în România a izbucnit atunci când forţele de securitate au ucis un preot maghiar din Timişoara (sau Temesvar), centru al comunităţii maghiare din România“ [13]. Dar Trevor Dupuy-The Pig nu explică ignoranţilor americani de ce ungurii din România s-ar numi „secui“, mai ales că ungurii îşi zic „maghiari“. „Unguri“ îşi zic numai în Occident, ca să pară mai evoluaţi: „Hungary“ sună mai chick, pe când „Magyar“ (pronunţaţi: móghior) sună primitiv. Alte măgării frapante ale acestui Trevor Dupuy-The Pig, dezinformator nesimţit – altfel analist militar cu vreo sută de cărţi publicate –, sunt conţinute în fraza „…forţele de securitate au ucis un preot maghiar din Timişoara (sau Temesvar), centru al comunităţii maghiare din România“. Numai că 1) Timişoara – nu „Temesvar“! – nu este „centru al comunităţii maghiare din România“ şi 2) „preotul maghiar din Timişoara ucis“ nu este altul decât spionul Laszlo Tökes – adulterin şi pastor apreciat de enoriaşii săi [14]–, care, din păcate, trăieşte bine-mersi şi, mai grav, este europarlamentar al României, dar, de peste trei decenii, atentează la securitatea României!

Ca şi pe vremea lui Hitler, „Războiul pentru Transilvania“ [15] se duce, în scenariul născocit de T. Dupuy, între Ungaria şi România – cu deosebirea că, deşi Hitler anticipa că România bătea oricând Ungaria dacă nu ar sprijini-o Germania, acum Trevor Dupuy descrie cum că România ar fi fost bătută de Ungaria! E o dorinţă pe care colonelul Trevor Dupuy-The Pig ar vrea să o vadă împlinită?! Cu ajutorul cui: al N.A.T.O.?! Ungaria a fost primită în N.A.T.O. înaintea României, deşi poziţia Ungariei nu avea nici o valorare strategică: era o insulă izolată între ţări care nu făceau parte din N.A.T.O. Atunci, de ce a fost primită cu prioritate? Evident, doar ca să joace, în continuare, rolul scandalagiului din cârciumă, care începe scandalul, după care ceilalţi, care pândesc, încep jaful. Şi îl joacă în continuare, la fel ca înainte de 1940: pretinde teritorii de la Slovacia, de la Ucraina, de la Slovenia etc. Apoi, să ne amintim că, acum câţiva ani, la summit-ul de la Lisabona, Vladimir Putin a ameninţat România cu posibila destrămare, pe motiv că Ungaria cere Transilvania, iar Bulgaria Dobrogea! Să-i trimitem şi lui Vladimir Putin hărţile pe care M. Manoilescu i le-a prezentat lui Hitler? Oricum, între timp atlasul cu hărţile respective nu a fost reeditat de Ministerul de Externe, nici măcar de către Academia Română. După ’44, hărţile contraveneau politicii lui Stalin, după ’64 contraveneau politicii lui Brejnev, după ’90 contravin politicii Uniunii Europene, poreclită de V. Bukovski „Noua U.R.S.S.“ (sic).

Diktatul de la Viena redictat de Ungaria, via U.D.M.R.

După trădarea de la 23 august 1944, toate organizaţiile fasciste maghiare au devenit, subit, comuniste şi s-au unit în Blocul Democrat Maghiar, MADOSZ. Gudurându-se pe lângă Stalin, au reuşit să înfiinţeze Regiunea Autonomă Maghiară, în „inima României“, cum relevase M. Manoilescu – iar, în optica liderilor revizionişti maghiari ai acelei noi entităţi administrative, „autonomia era doar o primă treaptă spre reintegrarea în Ungaria“ (Larry Watts, op. cit., pag. 202), cum fusese în vremea Dictatului de la Viena şi cum cred descendenţii liderilor de atunci, care conduc acum U.D.M.R. După depăşirea regimului „democrat-popular“, grevat de stalinism, internaţionalismul proletar menţinut de neocominterniştii N.K.D.V.-işti din U.R.S.S. infiltraţi în România – Ana Pauker, Silviu Brucan, Valter Roman, Dionisie Patapievici, Leon Tismăneanu ş.a. (Larry Watts, op. cit., pag. 48, 104, 106, 148, 198, 203, 238, 348 etc.) –, a menţinut admiterea „minorităţilor naţionale“, deşi în democraţiile occidentale (Franţa, Germania, Grecia etc.) ele nu sunt recunoscute. Ca atare, urmaşii horthyştilor din MADOSZ şi-au continuat activitatea pernicioasă în Consiliul Oamenilor Muncii de Naţionalitate Maghiară (C.O.M.N.M.). După 1990, comuniştii din C.O.M.N.M. au năpârlit, din nou, în Uniunea Democratică a Maghiarilor din România (U.D.M.R.). Adică aceiaşi fascişti, cu alt paravan. U.D.M.R. a iterat – fapt devenit, deja, notoriu – temele revizioniste conţinute în Diktatul de la Viena: pretenţiile hungariste privind „drepturile Ungariei asupra Transilvaniei“, aşa-zisa asuprire de către România a celor 1,9 milioane de moghiori (în care-i cuprinde şi pe evreii şi ţiganii maghiarofoni şi maghiarizaţi), problema aşa-zisului Ţinut Secuiesc, protejarea culturii şi limbii secuieşti – care nu mai există de peste două veacuri! – şi alte asemenea idei şovine, fasciste şi neorevizioniste. Prin politica „paşilor mărunţi“, U.D.M.R. cere, imperativ, secesiunea „Ţinutului Secuiesc“, ca şi în 1940, tot pentru „a-i proteja pe secui“. Dar, la Recensământul din 2002, s-au declarat „secui“ doar vreo cinci sute de indivizi. În 1848, la Adunarea de la Lutiţa s-arecunoscut că toţi secuii fuseseră maghiarizaţi, iar Divizia Secuiască a făcut cele mai abominabile crime contra românilor în 1848-1849, în 1914-1920, în 1940-1944.

După Diktatul de la Viena, aceeaşi „Divizie Secuiască“ a comis crime la fel de abominabile. Secui nu mai există de circa două secole, dar U.D.M.R. vrea, ca în vremea Diktatului de la Viena, secesiunea „Ţinutului Secuiesc“, pentru protejarea „secuilor“, care vorbesc moghioreşte de peste două veacuri! Agresiunile comise contra României de fasciştii din U.D.M.R. sunt arhicunoscute. Până în 2002, a circulat pe internet „Cartea neagră a U.D.M.R.“ Din păcate, organizaţia care a postat-o nu a continuat scrierea cărţii negre şi nici nu s-a îngrijit măcar de menţinerea site-ului respectiv. Dintre agresiunile mai cunoscute, de după 2000, amintesc: montarea statuii celor 13 generali criminali în parcul „reconcilierii“ de la Arad, deşi, într-oScrisoare deschisă adresată premierului de atunci, Adrian Năstase, îi propusesem să o expedieze în Austria (sau, mai bine, să o dea la topit), fiindcă acolo îi era locul; continuarea purificării etnice, în dauna românilor din judeţele Mureş, Harghita şi Covasna; introducerea limbii maghiare în administraţia celor trei judeţe, precum şi în Justiţie; scrierea bilingvă a denumirii localităţilor, deşi nu are nici o justificare; retrocedarea ilegală a circa „unui milion de hectare în proprietate maghiară – ceea ce echivalează cu o a doua ocupare de ţară în Ardeal“, după cum a declarat fascistul Hunor Kelemen [16]; escaladarea problemei aşa-zisului ţinut secuiesc, în condiţiile inacţiunii criminale a instituţiilor statului român. Iată că, recent, prin impertinenţa lor nepedepsită, moghiorii care-i apără pe secuii inexistenţi vor să introducă şi o monedă proprie, după ce, nu demult, şi-au deschis „reprezentanţă“ la Bruxelles şi Strasbourg! Şi alte asemenea nenumărate atentate la adresa securităţii naţionale!

Aşa cum a denunţat, scandalizat, academicianul Dinu C. Giurescu [17], regiunea de dezvoltare propusă de U.D.M.R. coincide exact cu zona trasată de Hitler prin Diktatul de la Viena [18]! De 20 de ani, U.D.M.R. este prezentă în Parlamentul României, deşi nu este partid politic. U.D.M.R. deţine recordul ca durată a menţinerii la Putere, deşi nu este partid politic, ci organizaţie culturală, contravenind, astfel, legii electorale, legii partidelor politice etc.! Deşi minoritatea maghiară deţine doar şase procente din populaţia României, U.D.M.R. deţinea circa o treime din posturile guvernului Boc 5, cu efectele antiromâneşti cunoscute! Şi, cum am văzut, aplică ideile Diktatului de la Viena. Deşi, după acceptarea Diktatului, întreaga Românie îşi exprimase revolta pentru impunerea lui. Şi, îndeosebi, ardelenii! Au fost cazuri când unii militari ardeleni încadraţi în Armatele României din celelalte provincii istorice au vrut să-şi părăsească unităţile, cu armament cu tot, şi să plece în Ardeal pentru a-şi apăra glia strămoşească şi abia s-a reuşit temperarea lor (cf. A. Simion, op. cit., pag. 377-385). Acum, aplicarea de către U.D.M.R., cu concursul guvernului Boc 5 – maghiarizat şi antiromânesc –, a ideilor „Diktatului de la Hiena“ nu mai revoltă decât puţini români. Dar şi mai puţini ardeleni! Unii dintre descendenţii ardelenilor care au trăit tragedia aplicării Diktatului, de teapa lui Sabin Gherman, au uitat ce au pătimit părinţii lor şi cred că, dacă Transilvania ar fi alipită Ungariei – conform „teoriei Huntington“ –, atunci „ar duce-o mai bine“!

În Memoriile sale, Mihail Manoilescu atrage, just, atenţia asupra unui fapt ignorat, între timp, şi care, de aceea, trebuie relevat din nou. De fiecare dată când s-a pus problema sacrificiilor teritoriale – în speţă cedarea Basarabiei şi a Cadrilaterului –, argumentul decisiv a fost că trebuie să le sacrificăm pe acestea pentru apărarea Transilvaniei, pentru menţinerea ei în hotarele fireşti ale ţării, fiindcă acolo îi era locul: Transilvania era leagănul poporului român şi toţi domnitorii ţării se străduiseră să o aducă alături de celelalte provincii istorice, ca să se întregească România.

Basarabenii, bucovinenii şi dobrogenii din teritoriile cedate fuseseră sacrificaţi pentru ardeleni – provizoriu, s-a zis, până vom reveni la timpuri mai bune. Dar, când au venit, nu am ştiut să folosim ocaziile respective – puciul de la Moscova, destrămarea U.R.S.S. –, iar acum vor veni vremuri tot mai rele! Acum, unii dintre ei ardeleni – preferaţii Istoriei naţionale recente –, pentru câţiva arginţi – arginţii trădării! – cochetează cu maghiarii, care i-au asuprit o mie de ani. Cum de i-au suportat atâta amar de vreme şi de ce acum cred că ar fi mai „occidentali“ dacă se drapează în „teoria“ Huntington, care este o teorie falsă, un „cântec de sirenă“?! Cum de mai rabdă ardelenii atitudinea revanşardă şi revizionistă a U.D.M.R.?! Criminala politică a „maghiarismului“ – rasistă şi teroristă – este mai puternică decât ardelenismul?!

Mai este un aspect extrem de important şi care, la fel, este puţin etalat: aşa-zişii „maghiari“ – nu numai din România, ci şi din Slovenia, Voivodina, Ucraina, Slovacia şi Ungaria (îndeosebi din Ungaria, căci aici teroarea maghiarizării a fost mai puternică!) – sunt rezultatul maghiarizării, în proporţie de peste 80 la sută, a naţionalităţilor constituente ale Imperiului Austro-ungar! Aşadar, în cvasitotalitatea lor, „maghiarii“ din România sunt români maghiarizaţi în decursul timpului, adică sunt români care şi-au trădat, şi-au renegat neamul, religia, limba, cultura, istoria – pe scurt, sunt trădători de neam! Şi, în istoria tuturor popoarelor, pedeapsa trădătorilor a fost una singură: spânzurătoarea! Acum, fiind în U.E., pedeapsa cu moartea a fost abolită. Dar nu pot, nu ştiu, nu au curajul ardelenii autentici, românii autohtoni, să îi pună cu botul pe labe pe aceşti trădători?! Să începem cu internalizarea acestei realităţi: să nu mai vorbim de „maghiarii“ din România, ci de „maghiarizaţii“ din România!

Diktatul de la Viena a învins Arcul de Triumf din Bucureşti

Dar mai există, printre cele multe şi nemenţionate, şi o agresiune comisă discret asupra Arcului de Triumf. În mod logic, ea s-a petrecut în vremea când primar general al Capitalei era actualul preşedinte al României, Traian Băsescu. Atunci s-a decis renovarea Arcului de Triumf şi, în acest scop, s-a ridicat o schelă. În mod cert, ridicarea schelei a fost doar o diversiune, pentru că nu s-a mai făcut nici o renovare. Singura modificare a fost acoperirea cu ciment a primei inscripţii din stânga de jos, BUDAPESTA. După cum poate vedea oricine atât în realitate, cât şi în fotografia postată aici, pe bolta Arcului de Triumf sunt înscrise localităţile sau zonele principale unde Armata României a dus lupte grele pentru apărarea pământului străbun:BUDAPESTA, COŞNA, MUNCELU, VRANCEA, RĂZOARE, MĂRĂŞEŞTI, MĂRĂŞTI, OITUZ, NEAJLOV, DRAGOSLAVE, JIU-OLT, CERNA. Prima localitate, BUDAPESTA, a fost acoperită! Evident, aici este mâna unui U.D.M.R.-ist, care a dat dispoziţie să fie acoperită cu ciment denumirea acestei localităţi. Fiindcă, în 1918, Armata Română învinsese armata comuniştilor lui Béla Kun şi pusese opinca pe clădirea Parlamentului Ungariei! Acoperirea cu ciment a BUDAPESTEI de pe Arcul de Triumf înseamnă profanarea acestui monument, umilirea Armatei României, falsificarea Istoriei Naţionale şi, totodată, faptă penală.

Ca atare, preşedintele României, Traian Băsescu, ministrul Apărării Naţionale, g-ral (r.) Gabriel Oprea, primarul general al Capitalei, Sorin Oprescu, trebuie să facă cercetările de rigoare pentru a-i condamna pe vinovaţi şi, fireşte, trebuie să refacă imediat inscripţia în forma iniţială!

În încheierea Memoriilor sale, Mihail Manoilescu scria: „Ca într-o melodramă de gust învechit, dar plină de deznodăminte drepte, toţi cei vinovaţi de mutilarea Transilvaniei şi-au primit o cumplită pedeapsă. Hitler s-a prăbuşit sub ruinele Reichului său; Mussolini a fost împuşcat (spânzurat – n.n., V.I.Z.), ca un fugar la o margine de drum; Ribbentrop a sfârşit în spânzurătoare; Ciano la stâlp, sub gloanţele poruncite de bunicul copiilor lui; Teleky s-a sinucis când nemţii l-au descoperit că îi trăda, Csaky a murit în condiţii stranii la două luni după funestul Arbitraj, iar Bárdossy, ministrul ungar la Bucureşti, devenit în urmă prim-ministru, a fost executat în 1946.

Transilvania noastră e vrăjită“ (op. cit., pag. 292).

A uitat să-l enumere şi pe ministrul de externe al Bulgariei, Ivan V. Popov, care se purtase ca un nemernic în timpul tratativelor româno-bulgare privind cedarea Cadrilaterului: „Notez în treacăt că, mai târziu, după plecarea sa de la Ministerul de Externe, Popov a avut lipsa de decenţă să se lase trimis ca ministru al Bulgariei la Bucureşti, iar Mihai Antonescu a avut lipsa de mândrie românească să-i dea agrementul! Mai adaug amănuntul semnificativ că Popov a sfârșit aruncându-se de pe o fereastră a Spitalului Pantelimon, unde era internat, după 23 august 1944, când îl aştepta extrădarea în Bulgaria“ (idem, pag. 177). Ţinând cont că acest fascist bulgar s-a sinucis în „Vechiul Regat“, putem parafraza: „România noastră e vrăjită!“

Să sperăm că această valenţă benefică a României le va aduce cât mai repede obştescul sfârşit tuturor celor care au distrus România după retrovoluţia din decembrie 1989, indiferent că sunt alogeni sau autohtoni!

Români, nu uitaţi Diktatul de la Viena, nu-i iertaţi pe urmaşii promotorilor lui şi ai celor care l-au aplicat şi înlăturaţi impunerea sechelelor acestuia!

Români! Să nu mai vorbim de „maghiarii“ din România, ci de „maghiarizaţii“ din România!

30 august 2011, Sfinţii Alexandru, Ioan şi Pavel cel Nou, Patriarhii Constantinopolului.

Colonel (r.) Vasile I. ZĂRNESCU

POST SCRIPTUM. Scrisoarea deschisă a fost depusă la Administraţia prezidenţială cu nr. 14222/5 sept. 2011, la Ministerul Apărării Naţionale cu nr. 26738/6 sept. 2011 şi la Primăria Capitalei cu nr. 1026536/6 sept. 2011».

Răspunsurile autorităţilor la această „Scrisoare deschisă“ au fost comentare în articolul „Victoria Ungariei asupra României pe Arcul de Triumf“ [19].

Oricum, reiese în mod categoric atât de aici, cât şi din articolul „Turpitudinea ex-regelui Mihai I“, că nu România a trădat Germania, ci invers: România fusese trădată de Anglia şi Franţa, apoi, după ce Germania îi tot făcea curte României ca să pună mâna hrăpăreaţă pe petrolul, a trădat-o în stilul cel mai mişelesc prin Pactul Ribbentrop-Molotov; ca, apoi, să o sfâşie prin Dictatul de la Viena, împărţind-o Ungariei şi Bulgariei, după ce, ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov, U.R.S.S. tocmai îi răpise Basarabia, Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa. E necesar să repet: în privinţa pierderii Ţinutului Herţa, nu Stalin este principalul vinovat: el s-a comportat ca împăratul Frederic cel Mare, care spunea că întâi comandă tunurilor sale să ocupe teritorii, iar, apoi, îi pune pe juriştii săi să justifice actele comise. Principalii vinovaţi sunt jidanii care, în fruntea unei delegaţii, „au invitat“ trupele sovietice invadatoare, care se opriseră pe graniţa fixată prin ultimatumul dat pe 28 iunie 1940, să vină să ocupe ţinutul. Fireşte, a doua vină o au comandanţii trupelor române de acolo, care nu i-au executat pe toţi jidanii trădători din delegaţia formată, aşa cum impuneau legile de război: trădarea sau pactizarea cu inamicul se pedepseşte cu împuşcarea imediată! Mai trebuie spus că, în acel an, oraşul Herţa era locuit în proporţie de peste 60 la sută cu jidani. Normal era, dacă nu atunci, măcar în anul 1941, când a început războiul de dezrobire a provinciilor răpite, toţi jidanii din Herţa trebuiau executaţi pentru trădare de ţară, pentru pactizarea cu inamicul pe timp de război. Iar, acum, tot jidanii se vaită că ei ar fi fost „patrioţi“, dar fuseseră holocaustizaţi.

Trebuie spus şi faptul că Germania tratase – aşa cum tratase şi cu mareşalul Ion Antonescu – retragerea ei din Finlanda în condiţii de pace şi chiar realizase această retragere paşnică. Or, în România, chiar dacă mareşalul Ion Antonescu fusese arestat de pârţângăul rege Mihai I şi clica lui, tot trebuia să se retragă paşnic, nu să bombardeze Capitala. Normal trebuia ca trupele germane să vină să-l elibereze pe mareşalul Ion Antonescu ca să poată respecta condiţiile aranjate cu el, care erau avantajoase pentru ambele părţi, dar îndeosebi pentru Germania, care se putea retrage mai rapid şi fără pierderi: prin trădarea comisă de nătângul rege Mihai I, Germania a pierdut 400.000 de mii de militari, cu armamentul aferent, adică dublu faţă de pierderile de la Stalingrad! Deci, pe toată linia, Germania fusese cea care trădase România, lăsând-o la cheremul U.R.S.S., aşa cum făcuse beţivul de Winston Churchill şi paraliticul de Franklin Delano Roosevelt. Aşadar, Dictatul de la Viena consemnează adevărul categoric şi absolut că Germania a trădat permanent România, iar prin faptul că Germania Angelei Merkel sprijină pe toate căile Ungaria în afirmarea politicii ei revanşarde şi revizioniste, Germania trădează încă o dată România. La aceste trădări ale Germaniei trebuie adăugate şi alte trădări ale nemţilor. Prima este a regelui Carol I, care a trădat România prin tratatul secret încheiat cu Germania. A doua este a regelui muribund Ferdinand, care, catolic fiind, a fost şantajat de un trimis al Vaticanului cu faptul că nu-i va ierta păcatele pe patul de moarte dacă nu acceptă să semneze Concordatul cu Vaticanul, tratat foarte păgubitor pentru România. Până la urmă Concordatul a fost semnat prin maşinaţiile masonului Jean Pangal şi la presiunea prim-ministrului Iuliu Maniu [20], alt trădător de neam. Şi fiindcă vorbim de „nemţi“ să relevăm şi cazul „neamţului“ Klaus Werner Iohannis, care nu este nici măcar neamţ, ci „sas corcit“ [21] şi care este lăudat de diverşi nătărăi [22], deşi este un escroc: traficant de copii, traficant de case, declarat moştenitor legal al Grupului Etnic German, care a fost filiala din România a partidului nazist german, face propagandă secesionistă alături de nemernici ca Sabin Gherman şi alţii, şi a fost decorat de Germania pentru că va reprezenta interesele Germaniei în Guvernul României! [23].

Iar acum se găsesc mercenari ca Dennis Deletant să scrie cum regimul Ion Antonescu i-a tratat incorect pe jidanii deportaţi în Transnistria, care cer bani pentru escrocheria holocaustului, iar guvernul slugarnic plăteşte din banii noştri. Ceea ce nu mai este nici de acceptat şi nici de răbdat.

Am relevat, în subcapitolul „România a intrat în Axă…“, cum îl descrie acest individ, Dennis Deletant, suspectat de a fi agent MI6, în „Aliatul uitat al lui Hitler…“, pe mareşalul Ion Antonescu: «Autodescrierea sa drept „om de factură europeană“ este un memento cutremurător că în cazul său, ca şi în cazul multor altor antisemiţi, valorile civilizaţiei occidentale reprezentau doar o spoială şi că, dacă se dădea lustrul la o parte, se vedea miezul mai întunecat în care supurau instincte josnice». Părerea mea este că acest Dennis Deletant este prea tâmpit pentru a fi agent MI6, dar, dacă am spune că este un dobitoc, am greşi fiindcă i-am acorda circumstanţe atenuante: deoarece este suficient de perfid ca să formuleze asemenea propoziţii. Totuşi, numele său de Deletant – oare cum s-o fi numit înainte să-şi atribuie acest nume?! – se pare că este predestinat, căci e cam diletant în aprecierile pe care le face, dacă nu o fi, cum am zis, profund perfid şi interpretează informaţiile doar pentru a-i ieşi „pasienţa“ lui mizerabilă, holocaustistă. Într-adevăr, ca să-l învinovăţească şi mai mult pe mareşalul Ion Antonescu acest pretins istoric face astfel de raţionamente, prin care se erijează în „judecător al istoriei“, ca să-l „judece“ pe mareşal.

«Prin cooptarea vicleană a forţelor româneşti către vest, Stalin a plasat efectiv soarta României la discreţia trupelor lui, ale căror mari unităţi au fost staţionate în România pentru „recuperare“» (op. cit., pag. 295). Această ultimă frază este un fel de captatio benevolentie, ca să-l apreciem că ne plânge de milă. Numai că a început prost: expresia „Prin cooptarea vicleană a forţelor româneşti“ este absolut falsă, fiindcă Stalin nu a făcut nici o „cooptare vicleană“, ci una absolut autoritară şi transparentă, impusă prin Convenţia de Armistiţiu din 12 septembrie 1944. Prin „lovitura de stat de la 23 august“ – pe care o recunoaşte şi Deletant ca atare, dar tot ca să ne facă să-i apreciem „obiectivitatea“ –, nemernicul rege Mihai I nu a făcut decât să instituie capitularea necondiţionată; Stalin, până la 12 septembrie 1944, a luat circa 170.000 de militari români în prizonierat, din care, cum se ştie, s-au întors doar câteva mii, iar, între timp, Stalin a ocupat România. Dar gravitatea pseudo-raţionamentului citat la început rezidă în faptul că acest, totuşi, diletant opune efortul militar uriaş al României din intervalul 1941-1945 cu situaţia militară precară pe care p avea în 1940. Ca să ce?! Să-l învinovăţească pe Ion Antonescu pentru răpirea Basarabiei şi nordului Bucovinei! Pentru a face acest proces de intenţie generalului Ion Antonescu trebuie să fii sau tâmpit sau rău-intenţionat. Pentru Dennis Deletant este, evident, valabilă a doua variantă, deşi nu sunt excluse ambele variante. Într-adevăr, „cedările de teritoriu fără luptă din 1940“ – care, de fapt, sunt răpiri de teritorii comise de U.R.S.S. la adăpostul Pactului Ribbentrop-Molotov – pot fi imputate oricui, dar nu lui Ion Antonescu; şi, apoi, cum am arătat, pe alocuri, unde a fost cât-de-cât posibil, cum a fost cazul Mănăstirii Putna, dar şi în alte locuri, militarii români s-au opus cu arma invadatorilor. Dar, e necesar să repet, Andreas Hillgruber relevă că, în vara lui 1940, regele Carol al II-lea Asasinul l-a ţinut pe generalul Ion Antonescu în arest la domiciliu şi chiar intenţiona să-l asasineze, ca pe Corneliu Zelea-Codreanu, şi doar intervenţia celor doi miniştri germani, Wilhelm Fabricius şi Hermann Neubacher, l-au salvat de la moarte. Dennis Deletant îl citează frecvent pe Andreas Hillgruber şi, deci, cunoaşte acest episod. De asemenea, din vasta bibliografie folosită, acest diletant pervers a ştiut că, din cauza escrocheriilor comise de regele Carol al II-lea legate de aprovizionarea Armatei cu furnituri militare, cu armament, muniţie etc., ţara se afla fără apărare. De asemenea, Victor Suvorov şi-a publicat faimoasele sale cărţi de demascare a stalinismului în Anglia. Una dintre cele mai celebre dintre ele, SPĂRGĂTORUL DE GHIAŢĂ, a apărut cu circa două decenii înainte de anul 2004, când şi-a publicat Deletant mizerabila sa carte „Aliatul uitat al lui Hitler“ şi este exclus ca el să nu o fi citit. Deci ştie că, aşa cum am citat aici din cartea lui V. Suvorov, în anul 1940, Armata Roşie era un colos sub aspectul efectivelor înregimentate şi al armamentului din dotare, în comparaţie cu Armata României. Şi chiar dacă nu i-a citit pe Valer Pop şi pe Mihail Manoilescu, a avut alte surse de informare din care a aflat că retragerea din teritoriile răpite – Basarabia, Bucovina, Transilvania – a fost un fapt istoric implacabil. Deşi au fost o tragedie pentru românii părăsiţi acolo, privite în perspectivă istorică, acele pierderi de teritorii au fost necesare şi – sub un anumit aspect – benefice României, fiindcă poporul român şi-a păstrat, prin aceste sacrificii, fiinţa naţională, Statul Naţional şi Armata, adică statalitatea.


NOTE

[1] Vasile Zărnescu, , „Turpitudinea ex-regelui Mihai“, AlterMedia, 22 aprilie 2012, pehttp://www.altermedia.info/romania/2012/04/22/turpitudinea-ex-regelui-mihai/.

[2] Vasile I. Zărnescu, „Dictatul de la Viena redictat de Ungaria, via U.D.M.R.“, AlterMedia, 4 septembrie 2011, pe http://ro.altermedia.info/romania/2011/09/04/dictatul-de-la-viena-redictat-de-ungaria-via-u-d-m-r/ . „Scrisoarea deschisă“ a fost republicată sau semnalată pe:http://curentul.net/2011/09/21/dictatul-de-la-viena-redictat-de-ungaria-via-u-d-m-r/;http://monitorsri.blogspot.com/2011/12/dictatul-de-la-viena-redictat-de.html ;http://rapcea.ro/2011/09/05/dictatul-de-la-viena-redictat-de-ungaria-via-u-d-m-r/;http://www.ziarulnatiunea.ro/2011/10/10/dictatul-de-la-viena-redictat-de-ungaria-via-udmr-3/;http://neamul-romanesc.com/2011/09/16/vasile-zarnescu-dictatul-de-la-viena-redictat-de-ungaria-via-u-d-m-r/; http://trezirealarealitate.ro/2011/09/06/dictatul-de-la-viena-redictat-de-ungaria-via-u-d-m-r/.

[3] Cf. Mihail Manoilescu, DICTATUL DE LA VIENA. Memorii iulie-august 1940. Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1991, pag. 79.

[4] Valer Pop, Bătălia pentru Ardeal, în Arhiva M.A.E., fond Conferinţa Păcii, 1946, vol. 101, f. 293. Vezi şi Valer Pop, BĂTĂLIA PENTRU ARDEAL, Ed. Colosseum, 1993, pag. 119.

[5] Viktor Suvorov, SPĂRGĂTORUL DE GHEAŢĂ – Cine a declanşat al doilea război mondial?, Ed. Polirom, Iaşi, 1995, pag. 16; vezi şihttp://chisinau.ch/load/carti/carti_in_format_digital/victor_suvorov_spargatorul_de_gheata/53-1-0-21942?lfCJ9b.

[6] Martin Gilbert, Richard Gott, CONCILIATORII, Editura Politică, Bucureşti, 1966; vezi şihttp://www.ebay.com/ctg/Appeasers-Martin-Gilbert-and-Richard-Gott-2000-Paperback-/1895053.

[7] Vezi şi Ion Şuţa, Geo Stroe, DREPTATE ROMÂNIEI. Editura Dacoromână, Bucureşti, 2007, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, passim!

[8] Cyrus L. Sulzberger, A LONG ROW OF CANDLES, Toronto, Macmillan, Second Printing, 1969, pag. 79. Cf. şi Larry Watts, FEREŞTE-MĂ, DOAMNE, DE PRIETENI! Editura RAO, Bucureşti, 2011, pag. 419.

[9] Cf. Patrick Leigh Fermor şi Artemis Cooper, WORD OF MERCURY, Londra, John Murray, 2004, apudLarry Watts, FEREŞTE-MĂ, DOAMNE, DE PRIETENI!, pag. 419.

[10] Cf. .

[11] Cf. http://www.altermedia.info/romania/2008/08/03/razboiul-pentru-transilvania-5/.

[12] Cf. http://ro.altermedia.info/romania/2008/07/30/razboiul-pentru-transilvania-1/.

[13] Vedeţi şi Vasile Zărnescu, „Transilvania – pretextul destrămării României“, în serial pe AlterMedia, al cărui ultim episod, al treilea, este aici: http://ro.altermedia.info/romania/2008/07/25/transilvania-pretextul-destramarii-romaniei-3/.

[14] Cf. http://www.napocanews.ro/2010/04/sotia-lui-tokes-laszlo-confirma-sotul-ei-a-spart-in-1989-seiful-eparhiei-reformate-din-timisoara.html; http://www.scribd.com/doc/29221434/Scrisoarea-doamnei-T%C5%91kes-Edith-adresate-Episcopiei-Reformate-pe-data-de-24-iulie-2009-in-original-%C5%9Fi-traducerea-in-limba-roman%C4%83.

[15] Cf. http://ro.altermedia.info/minoritati/razboiul-pentru-transilvania-2_8833.html#more-8833.

[16] Vasile I. Zărnescu, „Kelemen Hunor: un fascist în Guvernul României“, AlterMedia, 13 martie 2010, pe http://ro.altermedia.info/romania/2010/03/13/kelemen-hunor-un-fascist-in-guvernul-romaniei/. Vezi şi Adevărul, nr. 3819, 3 oct. 2002, pe http://www.adevarul.ro/articole/2002/deputatul-udmr-kelemen-hunor-invoca-a-doua-ocupare-de-tara-in-ardeal.html; cf. şihttp://www.altermedia.info/romania/2007/10/24/horthysmul-udmr/.

[17] Cf. http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/2011/06/21/lectia-de-istorie-a-prof-acad-dinu-c-giurescu-de-la-punctul-de-intalnire-transcrisa-integral-in-aceste-zile-se-joaca-integritatea-teritoriala-a-romaniei-se-joaca-stabilitatea-ei-fiecare/.

[18] http://www.ne-cenzurat.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=12556:despre-coincidente-istoricul-dinu-c-giurescu-demonstreaza-cum-udmr-a-ajuns–prin-tradarea-de-la-bucuresti-si-politica-pasilor-marunti-ai-budapestei–la-pretentiile-teritoriale-ale.

[19] Vasile I. Zărnescu, „Victoria Ungariei asupra României pe Arcul de Triumf“, pe http://ro.altermedia.info/romania/2012/01/14/victoria-ungariei-asupra-romaniei-pe-arcul-de-triumf/;http://www.ziarulnatiunea.ro/2012/01/16/victoria-ungariei-asupra-romaniei-pe-arcul-de-triumf/;http://www.samanatorul.ro/editura/2012/Vasile_Zarnescu-Impietate_la_Arcul_de_Triumf.pdf;http://monitorsri.blogspot.ro/2012/01/victoria-ungariei-asupra-romaniei-pe.html;http://www.curentul.net/2012/01/31/victoria-ungariei-asupra-romaniei-pe-arcul-de-triumf/;http://cleptocratia.blogspot.ro/2012/10/la-arcul-de-triumf-inscriptia-budapesta.html; http://www.ne-cenzurat.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=27876:victoria-ungariei-asupra-romaniei-pe-arcul-de-triumf&catid=1:dezvaluiri&Itemid=7.

[20] Vasile I. Zărnescu, „Transilvania – pretextul destrămării României (1)“, AlterMedia, 23 iulie 2008, pehttp://ro.altermedia.info/romania/2008/07/23/transilvania-pretextul-destramarii-romaniei-1/.

[21] Marius-Albin MARINESCU, „Saşi corciţi şi români trădători“, AlterMedia, 11 mai 2014, pehttp://www.altermedia.info/romania/2014/05/11/sasi-corciti-si-romani-tradatori-contra-romaniei/.

[22] Andrei Pleşu, „Cu cine votez“, Dilema veche, 22 octombrie 2014, pehttp://dilemaveche.ro/sectiune/situa-iunea/articol/cine-votez; Alina Boghiceanu, Andrei Pleşu: Argumentele pentru care îl votez pe Iohannis, Adevărul, 17 octombrie 2014, pehttp://adevarul.ro/news/politica/andrei-plesu-vota-klaus-iohannis-1_5440b81b0d133766a801397f/index.html; Corneliu Florea, «Opinii de peste mări şi ţări: „Prefer neamţul!”», Naţiunea, 16 octombrie 2014, pe http://www.ziarulnatiunea.ro/2014/10/16/opinii-de-peste-mari-si-tari-prefer-neamtul/.

[23] Marius Albin MARINESCU, „Klaus Iohannis va reprezenta interesele Germaniei în Guvernul României“,Justiţiarul, 17 februarie 2014, pe http://www.justitiarul.ro/klaus-iohannis-va-reprezenta-interesele-germaniei-in-guvernul-romaniei/; Marius-Albin MARINESCU, «Dosarele penale ale primarului Klaus Iohannis, zis Johannis: „uitate” sau „ratacite”, în asteptarea prescrierii», Justiţiarul, 21 iunie 2009, pehttp://sibiu.justitiarul.ro/dosarele-penale-ale-primarului-klaus-iohannis-zis-johannis-uitate-sau-ratacite-in-asteptarea-prescrierii/; Marius-Albin Marinescu, „Un traficant de copii şi hoţ de case vrea să ajungă în fruntea Guvernului României“, Justiţiarul, 11 noiembrie 2009, pe, http://sibiu.justitiarul.ro/un-traficant-internaional-de-copii-i-ho-de-case-a-vrut-s-ajung-in-fruntea-guvernului-romaniei/; Marius-Albin Marinescu, „Forumul Democrat al Germanilor din România (F.D.G.R.), condus de Klaus Iohannis, se declară oficial continuatorul partidului nazist din al Doilea Război Mondial“, în JUSTIŢIARUL, 12 iulie 2010, pehttp://www.justitiarul.ro/forumul-democrat-al-germanilor-din-romania-fdgr-condus-de-klaus-iohannis-se-declar-oficial-continuatorul-partidului-nazist-din-al-doilea-rzboi-mondial/;http://www.gandul.info/stiri/primarul-iohannis-ilegalitati-propriile-case-256407.
Previous Romania, ultimul bal
Next Legenda pilotilor kamikaze

No Comment

Care este opinia ta ? Ai curajul sa spui ceea ce gandesti !