Mulţi români au împărtăşit cu zeci de mii de emigranţi „visul american“ încă din secolul al XIX-lea. Transilvănenii fugăriţi de sărăcie şi de abuzurile administraţiei au fost primii care au luat calea lungă şi grea a migraţiei către continentul american. Au fost imediat urmaţi de olteni şi munteni, stabilindu-se în bogatele oraşe ale Statelor Unite. America de Nord a reprezentat de-a lungul secolelor un adevărat „Tărâm al Făgăduinţei“ pentru milioane de europeni de-a lungul secolelor. Odată cu descoperirea acestor locuri, după expediţii succesive de cercetare începând cu finele secolului al XV-lea, continentul american a exercitat o fascinaţie uluitoare asupra oamenilor de pe bătrânul continent. Era un tărâm vast, ce oferea oricărui venit un nou început, cu numeroase resurse şi forme de relief, dar şi cu promisiunea unei libertăţi rar întâlnite în Europa. Printre valurile de imigranţi şi-au găsit locul şi românii. După primii pionieri, plecaţi răzleţ în aventura americană, au urmat valuri succesive de imigraţie organizată începând cu secolul al XIX-lea. Ca şi pe mulţi alţi europeni, românii au fost mânaţi dincolo de ocean, de sărăcie, abuzuri administrative, dar şi de ”visul american”. Preotul pasionat de electricitate, primul român ajuns în America Au avut şi românii un soi de pionieri, primii reprezentanţi au acestui popor care au păşit pe continent american. Primul român cunoscut, care a ajuns pe tărâmul american a fost de fapt un preot ortodox, cu preocupări considerate ciudate pentru meseria sa de conaţionali. Mai precis este vorba despre preotul Samuil Damian din Transilvania, reprezentant al clerului ortodox. Acesta a trăit în secolul al XVIII-lea şi era pasionat de electricitate, un fenomen nou şi total necunoscut românilor în aceea perioadă. Acest preot transilvănean coresponda cu celebrul Benjamin Franklin, tocmai pe tema electricităţii. Visul%2Bamerican%2Bal%2Brom%25C3%25A2nilor%2Bdin%2Bsec.%2BXIX.jpg Culmea, primul român plecat în America nu a ales să facă acest drum anevoios peste ocean mânat de sărăcie, probleme cu legea sau discriminare. Ci din motive ştiinţifice. A plecat să cerceteze electricitatea. Odată ajuns în America, se ştie că a trăit o perioadă în Carolina de Sud, unde făcea experimente, după care a plecat în Jamaica, după care nu s-a mai auzit nimic de el. Pionerul român ajuns general în armata americană După Samuil Damian, următorul român cunoscut că a trecut oceanul şi mai mult decât atât a devenit remarcat în Statele Unite a fost tot un transilvănean. Se numea George Pomuţ şi a ajuns în Statele Unite în anul 1860 ca simplu imigrant. Povestea sa este fascinantă. Pomuţ s-a născut în familia fierarului român stabilit în oraşul maghiar Gyula. Mai precis tatăl acestuia a plecat în Ungaria pentru o viaţă mai bună, din satul Săcele, comitatul Braşovului. George Pomuţ a fost botezat în religia ortodoxă la 31 mai 1818. Tatăl său, un fierar foarte apreciat pe domeniile familiei Wenckheim a reuşit să-şi trimită copilul la învăţătură. Mai precis George Pomuţ a urmat cursurile Academiei Militare din Viena şi ale celei din Saint Etienne. Deşi avea o carieră avocăţească care putea să-l ajute să-şi câştige existenţa fără probleme, Pomuţ se înrolează în detaşamentele revoluţionare ale lui Lajos Kosuth, în 1848. După ce revoluţia maghiară paşoptistă a eşuat, Pomuţ, pentru a evita represaliile imperialilor austrieci, a fugit în Statele Unite. După ce a străbătut oceanul a ajuns în New York, de unde a plecat să prospecteze aurul în Vest alături de alţi imigranţi de diferite naţionalităţi. S-a oprit în Iowa, unde a făcut avere din minerit. În 1855 era deja cetăţean american şi avea o fermă prosperă. Pomuţ a devenit un american get-beget, implicându-se în Războiul Civil dintre Nord şi Sud, cu gradul de locotenent al regimentului 15 Iowa din Armata Uniunii, adică a Nordului anti-sclavie. Pomuţ s-a remarcat în bătăliile de la Vicksburg, Atlanta şi Savannah, obţinând după terminarea războiului, cu victoria Nordului, gradul de general de brigadă. Mai mult decât atât, fiind un militar cu o cultură deosebită şi un vorbitor de multe limbi străine, în 1866, Pomuţ ajunge consul al SUA la Sankt Petersburg. După numai un an reuşeşte să intermedieze cumpărarea de către SUA a ţinutul Alaska de la ruşi în 1867. După această reuşită, preşedintele Rutherford B. Hayes îl promovează pe Pomuţ la rangul de consul general. Transilvăneanul ajuns general şi consul în Statele Unite moare în Rusia în 1882, în condiţii misterioase. Românul care a devenit erou în războaiele americane Un alt pionier român pe continent american ajuns să se remarce a fost căpitanul Nicolae Dunca, cunoscut mai apoi ca şi căpitanul Duncan în Statele Unite. În ceea ce priveşte originea lui Nicolae Dunca, cert este faptul că era de etnie română. Unii spun că s-ar fi născut la Iaşi, alţii sunt convinşi că a văzut lumina zilei undeva în Muntenia făcând parte dintr-o familie venită în Ţara Românească din Maramureş. Mai precis o familie de mici nobili maramureşeni din Şieu. Nicolae Dunca a fost ofiţer în armata română în timpul şi după Unirea lui Alexandru Ioan Cuza. Din motive necunoscute demisionează în 1860 şi pleacă în Italia. În Peninsulă s-a înrolat în armata revoluţionarului Garribaldi, cel care a alungat dinastia franţuzească Bourbon din Regatul celor Două Sicilii şi visa la o Italie unită condusă de dinastia autohtonă de Savoia. Românul Dunca s-a remarcat în bătăliile duse de Garribaldi pentru constituirea statului modern italian. Mai mult decât atât, după luptele de la Volturno, Giuseppe Garibaldi în persoană l-a numit căpitan de cavalerie pentru merite deosebite. Din nou, nu se ştie din ce motiv, dar aproape imediat părăseşte armata lui Garribaldi şi pleacă în 1861 în Statele Unite. Ca imigrant, şi fără gradele pe care le-a obţinut în Europa, Nicolae Dunca se înrolează de cum ajunge în America în armata unionistă a Nordului American. În acele momente Unioniştii luptau cu armatele statelor sudice, în celebrul război civil american. Având ample cunoştinţe militare şi fiind un militar curajos, Nicolae Dunca ajunge destul de repede comandant. Mai precis comandant al Regimentului 8 din statul New York. Se evidenţiază în lupte, iar generalul nordist John Fremont îl numeşte ca ofiţer în Statul Major. Într-un articol din Evening Post publicat în 1862, generalul american spune că românul a fost unul dintre cei mai pricepuţi şi disciplinaţi ofiţeri din armata americană. Imigrantul român ajuns comandant în armata americană, Nicolae Dunca piere însă în bătălia de la Cross Keys. Drept recunoaştere pentru meritele sale, este înmormântat în Cimitirul Eroilor din Stanton, Virginia. Totodată un alt imigant român, Constantin Teodorescu, venit din Vechil Regat în Statele Unite, ajunge să moară pentru noua sa patrie. Acesta a servit ca marinar pe vasul de luptă Maine şi a murit în 1898 în luptele de la Havana. Românii care fugeau de sărăcie şi asuprire Pe lângă aceşti pionieri români în Statele Unite, valurile compacte de imigranţi români au început să apară pe insula Ellis din apropierea New York-ului abia la finele secolului al XIX lea. Primul val de imigranţi români venea din Transilvania. Mai precis este vorba despre 11 români transilvăneni ajunşi în anul 1880 în New York. Erau ţărani din zona Sibiului care doreau o viaţă mai bună, dar şi să scape de asuprirea administraţiei maghiare din Transilvania. ”Necontenitele crize economice ce au urmat cu o regularitate dătătoare de disperare, îndărătnicia cu care pământul acestor locuri se lăsa să fie cultivat, vitregia administraţiei ungureşti, toate aceste nenorociri duseseră la disperare atât pe români, cât şi pe saşi şi-i pornise pe drumul îndepărtat al Americei”, preciza Constantin Demetrescu într-un articol din anul 1913. Au urmat apoi, odată cu începutul secolului XX, valuri întregi de imigranţi din Transilvania, Banat şi Bucovina. De exemplu se estimează că, în primele două decenii ale secolului XX, 100.000 de imigranţi din Banat au ajuns pe continentul american. În lucrarea lui Ştefan Druţu de exemplu se preconizează că până în 1944 au imigrat 119.000 de români din Transilvania, Banat şi Bucovina. Mulţi dintre cei care plecau erau atât de săraci că nici măcar bani de bilet nu aveau şi plecau clandestin. Alţii se împrumutau. Cei mai mulţi plecau cu tot cu familie, alţii - singuri, sperând într-o reîntoarcere. De obicei plecarea se făcea către Viena, apoi de acolo agenţii îi distribuiau către locurile de îmbarcare de la Triste, Hamburg,Bremen, Rotterdam sau Le Havre. Majoritatea plăteau 300 de coroane biletul pentru un loc de clasa a III-a, adică a săracului, pe puntea vaselor. În Statele Unite, românii căutau marile centre industriale, unde să-şi poată găsi repede de muncă. Transilvănenii de exemplu preferau statele Ohio şi Pennsylvania. Bănăţenii mergeau în Chicago, Philadelphia sau Detroit, iar bucovinenii în Cleveland, Detroit sau în zonele mai puţin locuite din Canada. Din Moldova sau Ţara Românească au plecat puţini imigranţi şi s-au îndreptat către New York sau Indianapolis. Românii plecaţi erau sfătuiţi să nu meargă în ţinuta ţărănească obişnuită, care i-ar fi făcut buni de dispreţul americanilor. ”Înainte de plecare să-şi ieie un costum de haine de oraş şi un cufăr de mână. Nu aşa nu cum vin mulţi cu cioareci vopsiţi cu negru, suman de lână, cu căciula de oi cu lâna mare şi o săculteaţă albă în bâtă. Pe aceştia englezii îi bat cu zăpadă, cu pietre sau îi huiduie. Care vin îmbrăcaţi bine şi cu cufăr în mână, aceia nu păţesc ruşine”, se arăta în ”Foaia Poporului” din 1903.