Articol realizat de Nicoleta Popa Editor liceunet.ro (http://liceunet.ro/)
  În acest articol nu vom încerca să găsim argumente care să justifice acțiunile mareșalului Antonescu sau, dimpotrivă, argumente prin care să-i condamnăm faptele. Ne vom concentra pe construirea portretului omului Ion Victor Antonescu, dezgolit de grade, onoruri, titluri și, poate cel mai important, de putere. Omul Ion Victor Antonescu, așa cum apare el în ultimele sale zile de viață, împărțite între închisoarea Jilava și sălile de proces.
  Întorcându-ne în timp, ajungem în luna aprilie a anului 1946, an în care Ion Antonescu împreună cu apropiații săi este adus înapoi în România, după ce stătuse doi ani de zile în arestul sovieticilor, la Moscova. Sunt așezați în celule separate, printre alții, Antonescu, soția sa, Maria Antonescu, vice-președintele Consiliului de Miniștri Mihai Antonescu, generalii Constantin Pantazi și Piki Vasiliu, colonelul Mircea Elefterescu și profesorul Gheorghe Alexianu. Gardienilor li se dă ordin să-i păzească pe condamnați 24 de ore din 24 pentru a evita orice tentativă de sinucidere din partea acestora. De asemenea, li se cere gardienilor întocmirea unui raport cu privire la activitatea și starea deținuților la sfârșitul fiecărui schimb. Aflăm așadar, din rapoartele făcute în perioada 10 aprilie 1946 - 13 aprilie 1946, că Ion Antonescu dă dovadă de calm și demnitate. Cere cărți de citit, ziare cu știrile de actualitate, precum și schimbarea cearceafului și spălarea rufelor. Se declară mulțumit de preparatele care i se aduc, mâncând repede și cu poftă. Starea sa de spirit se schimbă odată cu ziua de 16 aprilie 1946 când ”a fost chemat la interogator și s-a înapoiat puțin agitat; altceva nimic de semnalat. Este nemulțumit că soldații pocnesc armele în fața ușii celulei. A cerut să i se aducă fructe și cafea neagră, a spus că mâncarea este prea grasă, din care cauză are o eczemă. A fost servit cu ce a cerut.” În zilele ce urmează, psihicul lui Ion Antonescu începe să cedeze, mărturisind în data de 20 aprilie 1946, conform raportului, că ”dacă ar avea un pistol, s-ar împușca. A spus că în Rusia a încercat să se spânzure cu un cearceaf, însă a fost salvat la timp (...)”. Despre episodul cu cearceaful relatează generalul Constantin Pantazi, care se afla în arest alături de mareșal în Rusia: ”În ultima plimbare cu noi, în după-amiaza de 13 iunie (1945), la noua vilă, ne-a comunicat: ”Eu voi fi executat sigur. Nu-mi rămâne decât să încerc să vă salvez pe dumneavoastră și voi încerca.” ” A doua zi, dimineața, aflăm că ”mareșalul își luase cearșaful din cameră, se baricadase în camera de baie și acolo a încercat să se spânzure cu cearșaful.” În perioada 23 aprilie - 26 aprilie 1946 atenția lui Ion Antonescu se concentrează pe soția sa: ” (...) a spus doctorului să aibă grijă de soția sa, care se află alături de el; la ora 10 a chemat medicul și i-a spus că știe sigur că soția lui este alături de el și roagă să-i dea îngrijiri și a voit să-i dea fularul lui.” Cel mai probabil, fiind conștient de sfârșitul său, încearcă să-și concentreze atenția pe cei apropiați. La data de 6 mai 1946 debutează, așa cum l-a numit presa comunistă, ”Procesul marii trădări naționale.” Procesul a fost unul orchestrat, soarta condamnaților fiind pecetluită cu mult timp înainte. Din relatările martorilor, precum și din video-ul cu procesul său, se poate observa că Ion Antonescu și-a păstrat calmul și demnitatea pe tot parcursul judecății sale, răspunzând la obiect la toate întrebările puse și asumându-și responsabilitatea pentru faptele sale. A declarat că toate acțiunile sale au avut ca scop final reîntregirea României și că toate faptele sale au fost pentru și în favoarea țării. Vorbele sale nu au cântărit nimic, sentința fiind definitivă și irevocabilă. Condamnarea la moarte s-a dat la data de 17 mai 1946 de către Tribunalul Poporului din București. Ulterior, orice recurs și solicitare de grațiere din partea regelui Mihai I au fost respinse. Aflăm din raportul gardianului Ioan că în data de 28 mai 1946, ”Ion Antonescu și Gh. Alexiu sunt deprimați și vorbesc de respingerea recursului.” Zilele mareșalului erau numărate și el știa prea bine că nu mai este nimic de făcut. În după-amiaza zilei de de 1 iunie 1946, în jurul orei 17 chiar cu o zi înainte ca Ion Antonescu să împlinească 64 de ani, îl vizitează, pentru ultima oară, mama sa, soția sa, soacra și o nepoată. Întrevederea ține jumătate de oră, moment în care, în celula sa, intră confesorul închisorii, preotul Totolici, pentru cea de pe urmă spovedanie. La scurt timp își fac apariția procurorul Alfred Petrescu, comandantul închisorii și avocatul său Constantin Paraschivescu-Bălăceanu, întrebându-l care este ultima sa dorință. ”Cer să nu fiu legat de mâini și nici de ochi când se va trage în mine”, a fost răspunsul lui Antonescu. Ziariștilor străini li s-a interzis accesul la această execuție, fapt care a stârnit un val de nemulțumiri. Cu toate acestea, avem relatarea operatorului Ovidiu Gologan, care îl însoțise pe Antonescu în deplasările sale: ”(...) Când mareșalul a ajuns la câțiva pași de mine, am pus aparatul în funcțiune. L-am prins bine în obiectiv. Era cel dintotdeauna, mai luminos parcă, mai senin. Costumul impecabil, cu capul descoperit, purta pălăria în mâna stângă, mâna înmânușată. În mersul acesta ceremonios, a ajuns la locul indicat. Grupul celor patru condamnați aveau în față pistolarii.” Ultima acțiune a lui Antonescu dovedește încă o dată spiritul militar al acestuia. Cere să-și comande singur plutonul de execuție. Ridicându-și pălăria în sus și strigând ”Trăiască România!”, mareșalul Antonescu a dat semnalul de executare al ordinului. Viața sa s-a încheiat la data de 1 iunie 1946, însă nu și controversele din jurul său. Chiar și în ziua de astăzi, numele și acțiunile sale sunt discutate, lumea fie condamnând acțiunile sale sau, dimpotrivă, lăudându-i-le.   Bibliografie:
  1. Solomovici, T., Mareșalul Ion Antonescu. O biografie, București, Editura Teșu, 2011;
  2. Buzatu, G., Trecutul la judecata istoriei, București, Editura Mica Valahie, 2012;
  3. Buzatu, G., Bichineț, C., Arhive secrete, secretele arhivelor vol. II, București, Editura Mica Valahie, 2012.