În anul 1521 la Câmpulung-Muscel, vechea capitală a Ţării Româneşti, a fost redactat primul document scris, compact şi unitar, din câte sunt cunoscute până astăzi in limba română: Scrisoarea lui Neacşu ot Dlăgopole (Câmpulung Muscel). Scrisoarea conţine un secret de mare importanţă, avertizându-l pe Johannes Benkner, judele Braşovului, despre o invazie a turcilor asupra Ardealului şi Ţării Româneşti ce tocmai se pregătea la sudul Dunării.


A fost datată, mai concret, de critica istorică literară recentă: 29-30 iunie 1521; Nicolae Iorga stabilise numai anul: 1521. Originalul se află la Arhivele Statului, Braşov, colecţia de documente Stenner, I, 4/nr. 472.

Scris cu caractere chirilice, documentul conţine şi câteva formulări în slavonă (vezi textul).

Мўдромў и плємєнитомў и чиститомў и Богѡм дароваииомў жўпан Ханьш Бєгнєр ωт Брашов, миого здравїє ѡт Нѣкшўл ѡт Длъгополє. 1)

I pac 2) dau ştire domnie tale za 3) lucrul turcilor cum amu auzit eu că înpăratul au eşit den Sofiia şi aiminterea nu e şi se-au dus în sus pre Dunăre.

I pac să ştii domniia ta că au venit om de la Nicopole de mie me-au spus că au văzut cu ochii loi că au trecut ceale corabii ce ştii şi domniia ta, pre Dunăre în sus.

I pac să ştii că bagă den tote oraşele câte 50 de omini, să fie în ajutor în corabii.

I pac să ştii cum se-au prinsu neşte me[ş]teri den Ţ[a]rigrad cum voru treace aceale corabii la locul cela strâmtul ce ştii şi domniia ta.

I pac spui domnie tale de lucrul lui Mahamet beg, cum amu auzit de boiari ce suntu megiiaşi şi de genere-miu Negre, cumu i-au dat înpăratul slobozie lu Mahamet beg pre i-oi va fi voia, pren Ţeara Rumânească iară elu să treacă.

I pac să ştii domniia ta că are frică mare şi Băsărabu de acel lotru de Mahamet beg, mai vârtos de domniele vostre.

I pac spui domnie tale ca mai marele miu, de ce amu înţeles şi eu. Eu spui domniei tale, iară domniia ta eşti înţeleptu. Şi aceaste cuvinte să ţii domniia ta la tine, să nu ştie umini mulţi; şi domniile vostre să vă păziţi cum ştiţi mai bine. И Богь тє вєсєлўт 4), amin.

1 Fraza în slavonă, înseamnă: Înţeleptului şi de bun neam şi cinstitului şi de Dumnezeu dăruitului, jupanului Hanăş Begner din Braşov, multă sănătate de la Neacşul din Dlăgopole (Câmpulung)

2 În slavonă; am transcris în caractere latine: “Şi astfel”

3 În slavonă; am transcris în caractere latine: “despre”

4 În slavonă; adică: “Şi Dumnezeu să te bucure”.

Expeditorul: Neacşu Lupu din Câmpulung
Autorul ei este un Neacşu Lupu din Câmpulung. Cu numele întreg îl cunoaştem încă din timpul domniei lui Vlad cel Tânăr (1510-1512), dintr-un document care îl menţionează ca având un proces de datorii cu negustorii braşoveni. Se pare că el însuşi făcea negoţ cu mărfuri turceşti şi avea oameni (printre alţii chiar pe ginerele său, Negre, pomenit în textul scrisorii) anume de le petreceau din sudul Dunării prin Ţara Românească şi de aici în oraşele din Transilvania. Aşa s-ar explica legatura lui cu junele Braşovului care şi-l făcuse corespondent informator în legătură cu manevrele armatelor turceşti.

Destinatarul: Hans Benkner
Despre adresant, Ioan, Johannes ori Hans, Hanăş, Benkner, Bengner, Beagnăr – în funcţie de pronunţiile română, germană sau maghiară ale acestui nume – ştim că era judeţul (primarul, primul magistrat, Burgermeisterul) cetăţii Braşovului. Documentele arată că ocupa această funcţie şi în 1511, dar şi multă vreme după data primirii scrisorii de la Neacşu din Câmpulung, în 1545 şi în 1559. (Putem însă presupune foarte bine că au fost doi Burgermeisteri ai Braşovului cu acest nume, tată şi fiu, ştiut fiind că, în multe cazuri, magistratura cetăţii se moştenea). La 1559 sprijinea pe diaconul Coresi spre a tipări Întrebarea creştinească, care nu este altceva decât traducerea Catehismului lutheran. Împreună cu alţi doi fruntaşi ai comunităţii săseşti, Fuchs şi Honterus (acesta din urmă fiind celebrul predicator şi cărturar, militantul cel mai activ al lutheranismului), întemeiase la Braşov o “moară” de hârtie, prima întreprindere de acest fel de pe teritoriul românesc. Ştia bine româneşte şi încuraja scrisul în limba română, îndemnând pe români la îmbraţişarea lutheranismului, cum aflăm din Cronicon Fuchsis-Lupinae Oltarium (editată de J.Trausch în 1848). În acest sens Coresi îl şi pomeneşte în predoslovia Evangheliarului de la 1560.

Soliman al II-lea Magnificul
Împăratul despre care Scrisoarea informează că “au eşit den Sofiia”, nu este altul decât Soliman al II-lea Magnificul, supranumit şi Cuceritorul, Legislatorul. A fost cel mai mare sultan al turcilor din toate timpurile. Sub domnia lui imperiul atinge culmea puterii militare şi politice. În vremea de care care ne ocupăm aici pregătea marea campanie de cucerire a Ungariei, campanie ce va lua sfârşit după cinci ani, în 1525, odată cu bătălia de la Mohacs. Obişnuia să pună să i se ţină un jurnal de campanie foarte amănunţit. Graţie acestui jurnal, raportat de istorici, scrisoarea boierului Neacşu a putut fi datată foarte precis: 29 sau 30 iunie 1521, când sultanul ordona ieşirea armatelor sale din Sofia. Dealtminteri privind pregătirile lui Soliman şi ale generalului său Mehamet-beg, la sudul Dunării, există încă vreo 15 scrisori din aceeaşi vreme, în latineşte, adresate de regele Ungariei, Ludovic al II-lea Iagelonul, papei, regilor Angliei şi Poloniei, ca şi vasalilor săi din Transilvania.

Mehamet-beg
Mehamet-beg, “lotrul”, era sângeapul Nicopolei, cunoscut şi sub numele de Mehmet fiul lui Ali-beg Mihaloglu, unul dintre cei mai activi colaboratori ai sultanului. În aprilie 1508 instala pe tronul Ţării Româneşti pe Mihnea zis “cel rău”, peste doi ani, în 1510, garanta pentru Vlăduţ, fiul lui Vlad Călugărul, mijlocind împăcarea cu partida Craioveştilor, în martie-mai 1522, izgonea pe Theodosie, fiul lui Neagoe Basarab, instaura, pentru scurt timp administraţia turcească, cu paşale şi subpaşale, numiţi să guverneze oraşele şi satele ţării etc.

Neagoe Basarab
“Băsărăb” este Neagoe Basarab care urcase pe tronul Ţării Româneşti în 1512 şi avea să mai domnească până la 15 septembrie 1521, când murea, la trei luni numai de la evenimentele la care ne referim.

Limba
Spre deosebire de primele documente ale altori limbi, cum ar fi spre exemplu Cartea capuană pentru limba italiană, sau Jurămintele de la Strassburg pentru cea franceză, – texte mult îndepărtate de limba vorbită, precum şi în timp – , limba scrisorii lui Neacşu este foarte puţin deosebită de româna vorbită astăzi. Excepţie fac numai formulele de introducere şi de încheiere ale mesajului ce trebuia transmis, se vede, cu cea mai mare repeziciune şi claritate, fără intermediul vreunui scrib, la mijloc fiind un document secret de mare importanţă. Din capul locului trebuie observate precizia şi laconismul expresiei.

Slavonismul “I pak” ( =şi, şi iarăşi, din nou, de asemenea) ne poate conduce la bănuiala că misiva din 29-30 iunie 1521 urma altora de aceaşi natură. Această concluzie duce şi adaosul din atributiva: “că au trecut ceale corăbii ce ştii şi domniia ta”. Formula “I pak” este utilizată aici cam în felul latinismului modern idem, dar şi, în lipsa regulilor şi semnelor de punctuaţie, pentru marcarea începutului fiecăreia din cele şapte fraze care compun textul.
Caracterul eminamente oral al mesajului se poate observa prin intrarea grabnică în subiect, realizată cu construcţia în dativ “dau ştire domniei tale”, ori prin expresia la pers. I şi a III-a “cum am auzit eu”, “au venit un om de la Nicopole de mie mi-au spus că au văzut cu ochii”, “cum am auzit de boiari şi de genere-miiu Negre”. Orală, garantând autenticitatea ştirilor, este şi expresia parantetică “şi aimintrea nu e”.

Perfect inteligibil, până într-atât încât chiar fără glosar am putea deduce înţelesurile celor două cuvinte slavoneşti, textul prezintă totuşi câteva caracteristici specifice limbii de la începutul secolului al XVI-lea: forma veche de auxiliar au la pers. III-a sg. a perfectului compus: au eşit, se-au dus, mi-au spus, au văzut, au dat; lucrul din lat. lucrum (=câştig) are aici înţelesul de lucrare, faptă, acţiune; (compară cu cronica lui Gr. Ureche, în pasajul cu portretul lui Ştefan cel Mare: “Aimintrilea era om întreg la fire, neleneş, şi lucrul său îl ştia a-l acoperi”); aimintrea forma veche şi populară a lui alminteri, provenită din lat. alius+mentem ; corăbii păstrează pe a, ceea ce în sec. XVI nu era extinsă alternanţa morfologică a, sing. corabie, cu ă, pl. corăbii; tote, omin, vostre: diftongul oa e notat cu o, probabil numai un fapt de grafie; omisiunea lui i final pentru pluralele meşter(i),megiiaş(i), forme scriptice populare mult frecvente şi astăzi, pluralul fiind marcat în primul caz prin articolul nehotărât neşte, iar în cel de al doilea prin verbul sînt; omisiunea lui i final, fenomen arhaic şi popular deasemeni, are loc şi în cazul lui lu(i), den în loc de din, probabil şi un fapt de grafie; articolul proclitic la genitiv-dativ de, în loc de de la, de boiari”, de genere-miiu”; notarea lui u final în cumu (=că); popularul muntenesc miu, în loc de meu, de fapt pronunţat şi astăzi, în Muntenia mai ales, cu lungirea vocalei i, mieu: “genere-miiu”, mai marele-miu”; forma io, provenită din lat. ubi a adverbului de loc unde, existentă şi azi în graiul sud-transilvan sub forma iu sau io; strimt, din lat. strictus, existent dialectal până în zilele noastre (compară cu “Cu greu şi cu strimt iaste neştine a da cap şi începătură fieştecăruia lucru”, Stolnicul Constantin Cantacuzino, Istoria Ţării Rumâneşti, în Cronicari munteni, I, p. 3, ed. Mihail Gregorian, 1961); se-au, în loc de s-au, cu păstrarea lui e: “se-au dus”; pre în loc de pe: “pre Dunăre în sus” etc.

Clară, concisă, cursivă, expresivitatea limbii române în Scrisoarea lui Neacşu este datorată şi elementelor latine. Fondul latin, arată lingviştii care se ocupă cu statistica, reprezintă 92,31%, cu o frecvenţă absolută de 89,47%. Se mai constată că, din cele 112 unităţi ale textului, 67 cuvinte de origine latină pot fi aflate şi în alte 7 limbi neolatine. Concluzia este că limba română, la momentul apariţiei ei în scris, era pe deplin şi de multă vreme participantă la panromanismul european.

Descoperirea scrisorii
Ca multe alte documente privind istoria culturii naţionale, Scrisoarea boierului Neacşu a fost descoperită de neobositul Nicolae Iorga, la începutul secolului nostru, în Arhivele Braşovului.

Semnificaţia documentului
Actul de naştere al limbii române scrise are, prin chiar conţinutul său, o valoare deosebit de semnificativă, definitorie pentru misiunea poporului nostru de-a lungul veacurilor: un român de dincoace de munţi avertiza pe ardeleni de pericolul unei invazii turceşti. Indirect, în planul strict al culturii şi în genere al vieţii spirituale, de care fenomenul limbii este atât de intim legat, evenimentul consemnat aici explică totodată şi cauza pentru care cuvântul românesc scris a apărut relativ atât de târziu. (Scrisoarea lui Neacşu e contemporană cu Luther, cu Nicolaus Copernic şi Ludovigo Ariosto, cu Margareta de Navara, François Rabelais şi Albrecht Dürer; la apariţia ei Leonardo da Vinci murise de doi ani!). Starea aceasta de lucruri va continua încă multă vreme de aici înainte.

Peste mai bine de un veac, Miron Costin avea să spună: “Ce sosiră aceste cumplite vremi de acmu, de nu stăm de scrisori, ce de griji şi de suspinuri.” Însă, în oricât de grele condiţii, apărut mai întâi sub pana unui câmpulungean – în chiar inima teritorului românesc, care era purtătorul graiului celui mai apropiat de forma literară viitoare a limbii naţionale – cuvântul românesc scris îşi va lua zborul glorios şi va străluci în capodopere cu nimic mai prejos de ale altor popoare, la cronicari, la Cantemir, la Ion Budai Deleanu, Alecsandri, Eminescu, Creangă, Sadoveanu, Arghezi, până în zilele noastre.

Textul este preluat din lucrarea lui Ion Rotaru, Literatura română veche, Bucureşti, 1981, pg.62-65.