După cum se ştie, bazele statului centralizat au fost puse în sec. XIV-XVI. Or, stabilindu-şi un sistem coerent de conducere, Moldova avea nevoie şi de o oaste bine organizată, pentru a-şi putea menţine funcţionalitatea structurilor. În a două jumătate a sec. XIV, oastea Moldovei era organizată după modelul occidental. Domnul ţării dispunea de o oaste permanentă, care, conform majorităţii surselor bibliografice privind perioada menţionată, includea 10-12 mii de oşteni. Menirea de bază a acestei oşti era de a asigura stabilitatea internă în stat şi de a-i păzi hotarele de incursiunile străine.

Situaţia s-a schimbat odată cu apariţia în Balcani a imensului pericol din partea Imperiului Otoman, dornic să-şi lărgească teritoriul din contul statelor mici şi slab dezvoltate din regiune. Dacă în perioada precedentă apariţiei şi consolidării statului medieval Moldova domnul nu avea necesitatea de a aduna o oaste mai mare de 12 mii de persoane, din simplul motiv că acest contingent putea asigura fără probleme integritatea teritoriului administrat, atunci, odată cu apariţia pericolului din partea vecinilor dornici de noi teritorii, a apărut necesitatea recrutării unui număr mai mare de ostaşi, în mare parte din rândul ţăranilor. În condiţiile ascensiunii Imperiului Otoman, dar şi mai mult după căderea Constantinopolului, în anul 1453, domnitorii Moldovei erau nevoiţi să caute alte mijloace de întărire a ţării cu oaste şi cu sisteme defensive – construirea cetăţilor.

Permanentul pericol din partea puternicului imperiu a impus şi perfecţionarea strategiilor de luptă. În noile condiţii de luptă, vechile stratageme, transmise din generaţie în generaţie, nu puteau fi puse în aplicare în lupta cu un asemenea inamic. Practic, ele erau inutile şi ineficiente. Aşa se face că, în sec. XV, arta militară a Moldovei a cunoscut o dezvoltare deosebită, ceea ce nu se observa la alte state şi chiar la unele imperii. Dacă la compartimentul  perfecţionare a artei strategice militare s-a înregistrat un succes considerabil, atunci în domeniul organizării oştirii situaţia rămânea neschimbată. Oastea continuă să aibă, după modelul statelor din Europa Occidentală, un caracter tipic feudal, fiind formată din boieri şi din slugile domnitorului. Doar la mijlocul sec. XV s-a încercat o reformare a efectivului şi, concomitent, a conţinutului oştirii, prin introducerea recrutării generale a populaţiei în condiţiile dificile pentru ţară, dar, în acest caz, recrutarea devenea problematică.

Despre o oaste moldovenească bine organizată putem vorbi doar începând cu anul 1377, pe timpul lui Petru I Muşat, perioadă din care parvin şi unele afirmaţii privitor la un efectiv de oaste permanentă, estimat la 10 mii de oameni . Istoricul român Radu Rosetti menţionează că, în a două jum. a sec. XIV, caracteristic pentru oastea Moldovei era numărul de 6-7 sau chiar de 10 mii de oşteni , gata să intervină în orice moment la chemarea domnului. Din păcate, izvoarele studiate nu conţin şi alte date privind componenţa armatei moldoveneşti în sec. XIV, fapt ce nu permite constituirea unui tablou clar al activităţii militare a acesteia în perioada dată. În ceea ce priveşte perioada următoare, izvoarele se completează reciproc şi permit reconstituirea detaliată a imaginii evenimentelor.

Sec. XV poate fi numit pe drept cuvânt Epoca de Aur a artei militare în Moldova medievală. În doar 50 de ani, arta militară a Moldovei a cunoscut o ascensiune grandioasă. În acest context, ar fi bine să menţionăm  nu doar numărul ostaşilor, ci şi factorii care s-au dovedit a fi decisivi pentru succesul bătăliilor, inclusiv calitatea oştirii. Documentele de epocă menţionează pregătirea pe care o aveau ostaşii şi permanenta perfecţionare a deprinderilor de luptă, referindu-se la categoriile sociale care formau armata statului.

Amintind despre efectivul militar al armatei Moldovei, în special al celei de la începutul domniei lui Ştefan cel Mare, Cronica slavo-română relatează că, în anul 1457, domnitorul pornise spre Suceava cu o oaste de 6 mii de oameni . Fireşte, la acea dată, Ştefan nu-şi putea aduna oaste din simplul motiv că nu era încă domnitor al Moldovei. Probabil, cifra includea trupele oferite drept ajutor de către Vlad Ţepeş, domn al Ţării Româneşti, o parte din boierii loiali lui Ştefan şi ţărani care aşteptau schimbarea situaţiei prin schimbarea domniei. Observăm, aşadar, un număr nesemnificativ de ostaşi cu care Ştefan dorea să-şi întoarcă domnia şi să-şi răzbune părintele. Cifra poate fi justificată doar prin faptul că nu era vorba de un război de cucerire, ci doar de o schimbare de domnie, lucru perfect realizabil cu 6 mii de oşteni.

Situaţia privind numărul efectivului militar se clarifică în anul 1467, în timpul campaniei regelui Ungariei, Matei Corvin, în Moldova. În acest an, ungurii au invadat ţara cu o oaste de 40 mii de oşteni . În situaţia creată, Ştefan a adunat o oaste de 12 mii de oşteni , cifră pe care o confirmă şi cronicarul polon Jan Dlugosz în lucrarea Historia Polonica. Desigur, 12 mii de moldoveni însemnau destul  de puţin în comparaţie cu numărul oştirii ungare, cu atât mai mult că era vorba de un război de apărare. Devine evident conflictul dintre boieri şi domn, care se trage încă de la începutul domniei lui Ştefan, când el a înlocuit o parte din marii boieri din Sfatul Domnesc. J. Dlugosz explică acest fapt astfel: “Ştefan – a cărui oştire era inferioară din punct de vedere numeric..., se temea de  necredinţa alor-săi”. Putem, aşadar, presupune că o parte din boierii chemaţi sub steaguri au refuzat să se prezinte, ca semn de protest, fapt ce l-ar fi putut determina pe domn să lupte în considerabilă inferioritate numerică faţă de inamic. Geniul de strateg i-a permis, totuşi, să obţină succesul din noaptea de 14 spre 15 septembrie, la Baia. Efectivul de 12 mii  de oameni al taberei lui Ştefan este amintit şi de istoricul român Nicolae Iorga. Dar nici această cifră nu este definitivă. Regulile strategice de apărare a teritoriului impuneau domnitorul să lase o parte din oşteni pentru apărarea cetăţilor (nu mai puţin de 300 oşteni) precum şi pentru alte misiuni suplimentare. Reieşind din asta, putem deduce că numărul total al soldaţilor care au luptat la Baia poate fi redus la 8-10 mii de oameni .

Perioada de după bătălie a fost folosită eficient de către domn. Au fost realizate un şir de reforme militare, economice, politice, menite să stabilizeze relaţiile dintre domn şi boieri. Pe plan extern, în scopul asigurării integrităţii statale, Ştefan a depus omagii de vasalitate regilor Poloniei şi Ungariei; a luat măsuri de pregătire a ţării pentru inevitabila confruntare cu Poarta Otomană, confruntare ce urma să înscrie o strălucită pagină în istoria neamului.

Despre activitatea militară a Moldovei de până la 1475, mărturiseşte şi o informaţie fragmentară, atestată în izvoarele analizate de noi, fapt ce nu a asigurat constituirea unui obiect de cercetare mai larg. În schimb, pentru campania otomană din anii 1474-1475 şi 1476 tabloul evenimentelor poate fi reconstituit amănunţit. Conform diferitor izvoare, în timpul campaniei din 1474-1475, oastea beglerbegului de Rumelia, Hadîm Suliman Paşa, număra 120 mii de oameni , cifră la care istoricul român Nicolae Iorga mai adaugă şi efectivul de 17 mii de munteni , în frunte cu Laiotă Basarab, domn al Ţării Româneşti. În total, oastea de invazie în campanie atingea circa 140 mii  de oameni, forţe destul de impunătoare pentru sec. XV.

În faţa acestui pericol clar din partea turcilor, Ştefan a decretat mobilizarea generală a ţării. Nicolae Iorga afirmă că domnitorul avea în tabăra sa 40  mii de ostaşi , la care s-au mai alăturat 5 mii  de secui, 1,8 mii  de maghiari şi 2 mii  de poloni. Cronicarul polon Jan Dlugosz susţine că în tabăra Moldovei se aflau 40 mii  de oşteni. O altă sursă informează că regele Ungariei ar fi trimis, ironic, un contingent de doar 300 de oşteni . Observăm că efectivele secuilor sunt enumerate separat de cele ale ungurilor şi nu întâmplător. Cei 5 mii de secui reprezentau o oaste de mercenari plătiţi de domnitor.

Cronicarul român Hurmuzachi estimează oastea Moldovei în timpul bătăliei la 30 mii de pedestraşi, şi 15 mii de călăreţi . Un studiu destul de complex asupra efectivului armatei Moldovei în timpul campaniei lui Suliman Paşa a fost realizat de Radu Rosetti. Autorul menţiona că efectivul total a oştirii moldoveneşti număra 50-60 mii de oameni . Practic, aceasta este unica sursă care reproduce efectivul total al soldaţilor moldovei participanţi la campanie. Şi, într-adevăr, dacă excludem din numărul total detaşamentele lăsate de domn pentru apărarea cetăţilor, care, după cum ştim, nu erau atât de puţine pe timpul domniei lui, obţinem aproximativ 40 mii de ostaşi, cifră prezentă în majoritatea izvoarelor.

Bătălia de la Vaslui a reprezentat o victorie strălucită a domnitorului Moldovei, pierderile turcilor constituind între 40 şi 100 mii de oameni . Bătălia de la Vaslui a demonstrat lumii întregi că imensul colos oriental poate fi învins şi cu forţe puţine.

Dorind să-şi refacă faima, şi pentru a se confirma ca mare putere şi, mai ales, ca izbânda lui Ştefan să nu devină un exemplu pentru popoarele subjugate din Balcani, sultanul a hotărât să întreprindă o incursiune totală în Moldova şi, în anul 1476, a pornit el însuşi, în fruntea oştirii.

Donnado da Lezze menţiona că Mehmed al II a venit cu o oaste de 150 mii de oameni . Dlugosz completa, ridicând oastea turcă la imensa cifră de 200 mii  de oameni, la care adăuga şi cifra de 12 mii  de munteni, veniţi în frunte cu domnul Laiotă Basarab. Aceeaşi cifră de 200 mii  o menţiona şi Balthazar de Piscia, care a cules informaţia de la prizonierii genovezi fugiţi din Suceava. Majoritatea cronicilor vremii relatează că oaste turcă număra 200 mii de ostaşi.

Intuind din nou imensul pericol care ameninţa ţara, Ştefan a mobilizat iarăşi boierii şi ţăranii la luptă. În ajunul bătăliei, domnul dispunea de un contingent de 40 mii de oşteni , cifră susţinută de majoritatea izvoarelor.

În ajunul bătăliei, îl găsim pe domnitor în fruntea unei oştiri de 10 mii de oameni . Practic, în toate sursele se vehiculează cifrele 40 mii înainte de bătălie şi 10 mii nemijlocit în timpul bătăliei. Este exclus ca Ştefan să fi pierdut o parte din soldaţi în urma unei confruntări armate, deoarece izvoarele nu vorbesc despre o altă confruntare între moldoveni şi turci decât de cea de la 26 iulie 1476. Campania turcilor din anul 1476 a fost organizată pe mai multe direcţii concomitent: tătarii au atacat din est, turcii din sud şi muntenii din sud-vest. În aceste condiţii, ţăranii, care formau grosul armatei, au început să ceară permisiune să meargă spre casă şi să-şi apere familiile. Din cauza pericolului dinspre Dunăre, Domnul nu le permitea să plece. Ca reacţie, a crescut numărul de revolte şi dezertări. Ştefan a fost nevoit să le dea învoire ţăranilor să plece pe un termen de 15 zile, după care aceştia urmau a se întoarcă. Devine clar de ce, în momentul bătăliei, Moldova a putut opune o forţă de doar 10 mii de oşteni. Unii pun la îndoială şi cifra de 40 mii de soldaţi în ajunul bătăliei, argumentând prin pierderile suferite de moldoveni în timpul luptei de la Vaslui. Timp de un an, ar fi fost destul de greu să se recupereze aceste pierderi. Obiecţia pe care am aduce-o ar fi că în lupta de la Vaslui nu a participat toată ţara, o parte din populaţie având, totuşi, dubii privind izbânda voievodului în bătălie. Însă, după victorie, gloria sa a fost răspândită pretutindeni, sporind şi încrederea poporului, ceea ce i-a permis să adune în 1476, din nou, 40 mii de ostaşi sub steaguri.

Ştefan înţelegea că era, practic, o sinucidere să iasă cu o oaste de 10 mii de luptători în faţa unei armate superioare numeric, practic de 15 ori. De aceea, a hotărât să-i atragă pe turci într-o poziţie în care el şi oastea sa să fie avantajaţi. Scopul propus de domn era să încerce o confruntare frontală, să provoace pierderi cât mai mari inamicului, păstrându-şi, totodată, oastea proprie. Scopul marelui strateg a fost atins. După mărturiile contemporanilor bătăliei, oastea otomană a pierdut un număr mare de luptători. Angiolello – participant la campanie de partea turcilor – scria: “l-am pus pe fugă pe contele moldovean, luându-i artileria, şi l-am urmărit prin pădure şi au rămas morţi 200 oameni şi prinşi 800” . Cifra de 200 morţi este susţinută şi de polonezul Dlugosz. Însă Dlugosz completează şi clarifică situaţia: pierderile turcilor au fost de 30 mii de morţi , cifră impunătoare, care scoate în evidentă geniul de strateg a lui Ştefan.

După bătălia de la Valea Albă, Ştefan era în fruntea unei oştiri de 16 mii de oameni , rândurile armatei Moldovei mărindu-se cu 7 mii de luptători. Însă nu este exclus ca numărul lor să fi fost şi mai mare. După retragerea din bătălie, Ştefan şi-a dezbinat oastea pentru ca urmărirea să fie cât mai dificilă. Posibil ca o parte din boieri să fi refuzat să se prezinte la oaste. În aceste condiţii, Ştefan  a fost nevoit să apeleze iarăşi la popor. După cum menţionează cronicarul Gh. Ureche: ...”după poticala dintâi şi după pierderea oştirii dintâi Ştefan strângea păstorii din munţi şi argaţii”. Cronicarul se referă nu la pierderi pe câmpul de luptă, care, după datele pe care le avem, au fost destul de mici, de doar o mie de oameni. E probabil vorba despre trădarea marilor boieri. În cele din urmă, Ştefan şi-a refăcut armata, dar nici cu aceste forţe noi nu era în stare să atace armata otomană. Cu toate că suferise pierderi importante, oastea otomană prezenta încă un pericol destul de mare pentru Moldova.

După bătălie, sultanul era convins că oastea moldovenilor este înfrântă şi că nu va mai întâmpina nici o rezistenţă din partea autohtonilor. Astfel, şi-a separat oastea în câteva grupări şi a împrăştiat-o prin ţară, răspândind vestea că Ştefan este învins şi rezistenţa nu mai are rost. Dar, în urma luptelor de gherilă, turcii au hotărât să se retragă. În drumul de la Suceava la Dunăre, oastea turcă a fost permanent hărţuită. Aşa a luat sfârşit şi cea de-a doua campanie de amploare în Moldova.

În luna noiembrie 1476, îl găsim pe Ştefan în fruntea unei oştiri de 15 mii de oameni , invadând Ţara Românească. Scopul propus de domn era de a-l înlocui pe Laiotă Basarab, domnul Ţării Româneşti, loial turcilor, cu Vlad Ţepeş. Această manevră era menită să încadreze în frontul antiotoman ţara vecină. Ştefan conta pe această schimbare de domnie, cu atât mai mult cu cât, în timpul ultimei campanii otomane în Moldova, turcii fuseseră mai mult învinşi decât învingători. Acest lucru punea automat Ţara Moldovei în faţa unei noi campanii otomane de o amploare şi mai mare.

În anul 1480 Ştefan cel Mare, împreună cu Ştefan Bathory, principele Transilvaniei, au încercat să convingă conducerea Ţării Româneşti să se ralieze la lupta antiotomană. Efectivele aliaţilor au atins 60 mii  de luptători. Nu dispunem de informaţii privind numărul ostaşilor moldoveni în această campanie. Atrage atenţia singura remarcă prezentă: moldovenii s-au prezentat cu oaste de boieri şi slujitori, toţi călări, la care s-au mai adăugat şi o parte din ţăranii liberi. Aşadar, numărul luptătorilor moldoveni poate fi estimat la 20 mii.

Spre finele sec. XV se observă o creştere considerabilă în domeniul agrar, dar mai cu seamă în comerţ. Acest fapt a fost posibil datorită stabilităţii politice şi militare din ţară. Toate aceste procese, luate în ansamblu, au favorizat creşterea numărului gospodăriilor ţărăneşti, care, la rândul său, a condus la creşterea economică şi apariţia unor oraşe noi din Moldova.

La oraş se intensifică procesul de specializare a locuitorilor în diferite domenii ale meşteşugăritului şi comerţului, se observă creşterea numărului populaţiei urbane. Conform unor autori, oraşele mari ale Moldovei, ating în această perioadă o populaţie semnificativă, în unele cazuri chiar similară cu cea din Europa Occidentală. De exemplu, în anul 1483, Chilia avea o populaţie de 20 mii de locuitori. Ţinând cont de faptul că Chilia nu era cea mai mare cetate a Moldovei, putem presupune că populaţia Cetăţii Albe sau a Sucevei era şi mai mare. După unele date, toate oraşele Moldovei aveau, până la sf. sec. XV o populaţie nu mai mică de 10 mii de locuitori.

În anii următori evenimentele s-au desfăşurat într-o direcţie defavorabilă Moldovei. Schimbarea de sultani în Imperiului Otoman, nu a anihilat nici pe departe pericolul pentru ţară, ba din contra: noul sultan a întreprins o campanie soldată cu pierderea celor mai importante cetăţi ale Moldovei.

În anul 1484, sultanul Baiazid al II-lea a pornit o nouă campanie în Moldova. Turcii veniseră cu o armată estimată la 300 mii de oameni . Aceeaşi valoare este susţinută şi de N. Iorga, care adaugă la ea şi 70 mii de tătari şi 100 nave . Numărul mare de nave demonstrează că scopul marelui sultan nu era cucerirea ţării, destul de dificilă, după cum o confirmaseră eforturile predecesorilor, dar cucerirea cetăţilor-cheie ale Moldovei, neutralizând astfel ţara în lupta antiotomană. Pierdere Chiliei şi Cetăţi Albe a fost o lovitură fatală pentru ţară şi domn. Prin cucerirea lor, turcii şi-au creat un cap de pod pe litoralul Mării Negre, având posibilitate de a invada în orice moment ţara.

Izvoarele studiate nu conţin nici o informaţie despre activitatea oştirii Moldovei în anul 1484. Doar Grigore Ureche menţionează că “Ştefan Vodă la gol nu a îndrăznit să iasă, ci numai la strâmtori vroia să le facă zminteală” . Această remarcă poate fi interpretată în mai multe sensuri. Dar nu trebuie să uităm că oastea turcă număra aproximativ 400 mii de oameni. Or, efectivele militare ale Moldovei în campaniile precedente cu greu depăşeau cifra de 40 mii; în asemenea condiţii, Ştefan nu le putea riposta turcilor aflaţi în superioritate numerică categorică. Un alt motiv au fost şi particularităţile teritoriului. În zona de sud a Moldovei predomină câmpiile. În campaniile anterioare, Ştefan putea alege în mod avantajos locul bătăliei, însă, în 1484, în câmp deschis, oastea otomană putea să-şi desfăşoare pe deplin dispozitivul de luptă. Un alt motiv ar fi şi faptul că, odată cu invazia turcilor, din est au năvălit tătarii, în număr de 70 mii de ostaşi. Domnul trebuia să neutralizeze şi această grupare, înainte ca ea să fuzioneze cu grosul armatei turce. Izbânda domnului era imposibilă în aceste împrejurări.

O altă interpretare a celor scrise de Grigore Ureche ar fi ideea că domnul fusese trădat de o parte a boierimii. În acest caz se repeta un scenariu analog celui din Ţara Românească. După o luptă crâncenă de câteva decenii contra turcilor şi pierderile la care era supusă Ţara Moldovei, boierii au refuzat să-şi mai susţină domnul, considerând că e mai bine să plătească tribut decât să cadă pe câmpul de bătălie, cu atât mai mult, cu cât efortul lor era practic nul. Trădarea boierilor ar putea fi un motiv din care Domnul “la gol nu a îndrăznit să iasă”.

Rezultatele campaniei otomane din anul 1484, în primul rând, pierderea cetăţilor, au fost catastrofale pentru Moldova, ea fiind practic limitată în lupta ei antiotomană.

În perioadă de linişte imediat următoare, Ştefan cel Mare a încercat să echilibreze situaţia tensionată din ţară, în primul rând în mediul boierilor. Din acest moment, politica externă şi internă Moldovei a luat o nouă direcţie.

Pierderea celor două cetăţi l-a pus pe domn în situaţia de a cere polonezilor ajutor pentru recuperarea lor. Regele polon a trimis o oaste impresionantă, de 100 mii de oameni ,  dar urmărea cu totul alte scopuri. Intrând în ţară, în loc să meargă spre sud, au pornit pe drumul Sucevei, cu scopul de a o cuceri. Înţelegând acest lucru, domnul Moldovei a luat măsuri pentru întărirea cetăţilor şi s-a retras în sudul ţării, aşteptând acţiunile armatei polone. Oastea lui Cazimir a ajuns la Suceava şi a pornit asediul. Oastea inamică care a participat la asediu era estimată la circa 80 mii de soldaţi, fără a-i pune la socoteală pe cărăuşi, negustori şi servitori, în jumătate cât numărul soldaţilor . Regele decretase  mobilizarea generală  a armatei regatului şi a vasalilor de peste hotare, mobilizare care, după mai multe surse nu fusese realizată anterior decât o dată, în anul 1474, în timpul campaniei împotriva Ungariei .

Pe lângă faptul că polonii au invadat ţara cu forţe imense, ei au adus cu ei şi o impresionantă artilerie de asalt. Din cele 200 tunuri de care dispuneau, două erau de calibru nemaiîntâlnit până atunci. Unul era tras de 40 de cai, iar celălalt – de 50, fiind printre cele mai mari piese de artilerie folosite în sec. XV-XVI.

Ştefan a recrutat o armată de 40 mii de oşteni , completată cu un contingent de 12 mii de transilvăneni, sub comanda voievodului Bartolomeu. S-a emis ideea că şi Poarta Otomană a trimis între 200 şi 2 mii de soldaţi, însă considerăm că era un joc al voievodului, care a deghizat oştenii moldoveni, pentru a crea impresia unui ajutor din partea turcilor.

Bătălia a fost câştigată de moldoveni în locul numit Codrii Cosminului.

În anul 1501 găsim o referinţă la contingentul armatei Moldovei. Cardinalul Regino, legatul papal în Ungaria şi Polonia, raporta la Roma că voievodul Moldovei dispunea de 30 mii de luptători în cazul unei invazii din exterior. Observăm că, chiar în ultimii ani de viaţă, Ştefan putea recruta o armată care, sub conducerea unui comandant bun, era capabilă să riposteze unui atac puternic.

Autor: Iurie CIAPĂ

Sursa: Revista „Cohorta”