Autor: Adriana Grigore

      Alexandru  Ioan  Cuza provenea dintr-o veche familie de dregători moldoveni din părţile Fălciului, menţionată documentar pentru prima dată în 1638, doi membri ai familiei au fost luptători politici care au plătit cu viata opozitia lor faţă de domniile fanariote.

        În istoriografia română a avut loc o intreagă discuţie cu privire la locul si data naşterii lui Alexandru Ioan Cuza, iar in urma ultimelor cercetări s-a admis data de 20 martie 1820 si oraşul Bârlad. Tatăl său a fost Ioan Cuza, ispravnic de Fălciu, apoi de Covurlui,iar mama sa, Sultana provenea dintr-o familie greco-italiană din Constantinopol, dar romanizată. Până în 1831 a învăţat în pensionul francez al lui Victor Cuedin la Iaşi, unde a fost coleg cu caţiva din viitorii săi colaboratori: Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Eugen Alcaz. Apoi merge la Paris, unde şi-a luat bacalaureatul în litere şi a urmat pentru ceva timp cursurile facultăţii de drept. Reîntors în ţară ocupă diferite funcţii civile şi militare, a fost director al Ministerului de Interne moldovean, înaintând repede a devenit hatman al oştirii moldoveneşti. La 30 aprilie 1844 s-a căsătorit cu Elena Rosetti Solescu. În această ultimă funcţie,cea de hatman al oastei moldoveneşti, a fost ales în unanimitate ca domn al Moldovei la 5 ianuarie 1859. Era mai presus de toate un patriot si un liberal cu perspective largi, motiv pentru care la 24 ianuarie 1859 a fost ales si ca domn al Munteniei.

       În cei şapte ani de domnie, Cuza a avut alături persoane luminate si patrioţi, care l-au ajutat  si l-au sfătuit, îi amintim aici pe: Mihail Kogălniceanu, Costache Negri, Vasile Alecsandri , Nicolae Kretulescu, generalul Ion Emanuel Florescu. Cuza vroia,ca si revoluţionarii de la 1848, înfăptuirea unor reforme liberale, înlocuirea Regulamentului Organic cu o constituţie, care să ajute dezvoltarea economică, politică si culturală a poporului. Dorea îmbunătăţirea condiţiei ţăranilor, dar şi a orăşenilor . Se poate afirma că Alexandru Ioan Cuza a fost reprezentativ pentru vremea sa, iar personalitatea sa întruchipa aspiraţiile şi dorinţele poporului.[1]

       Pe parcursul celor şapte ani de domnie a realizat reforme cu scopul îmbunătăţirii stării populaţiei. Se poate observa că prin aceste reforme s-a urmărit si s-a reusit intr-o oarecare măsura progresul noului stat unitar. Unirea din 1859 nu a reprezentat decât o etapă, căreia trebuia sa-i urmeze în mod necesar altele, menite a concretiza statul român.

      În cele ce urmează  vom prezenta pe scurt reforma care a vizat armata. Datorită necesităii apărării noului stat constituit, reorganizarea armatei s-a înscris pe lista problemelor dominante ale statului naţional, ea fiind aşa cum se prezenta în “Românul”, la 8/20 ianuarie 1864 : “o cestiune de viaţă sau de moarte”[2]. Situaţia pe care a găsit-o la începutul domniei sale nu era prea bună, acest lucru îl ştim din scrisoarea pe care Cuza i-a trimis-o in august 1859, împăratului Napoleon al-III-lea şi işi sustine intenţia de a acorda o atentie specială “organizării militare”[3]. La rândul său, şi Mihail Kogălniceanu, ca prim-ministru al Moldovei ii atrage atenţia lui Cuza cu privire  la unele deficienţe privind armata, deci se impuneau luarea unor măsuri imediate pentru îndepărtarea abuzurilor. Este ceea ce va face Cuza încă din primul an de domnie[4] .Obiectivele ce se impuneau în opera de întărire a armatei, era în primul rând, unificarea, din toate punctele de vedere, a două armate şi apoi, o “reorganizare pe bazele unui sistem nou”. Prin această întărire a armatei s-a urmărit demonstrarea capacităţii statului român de a exista ca o entitate.

Alexandru Ioan Cuza

      Articolele 42-45 din Convenţia de la Paris au reprezentat bazele legale ale operei de organizare si reorganizare a armatei române. Convenţia crea condiţii favorabile pentru unificarea armatei. Opera de consolidare a forţelor militare nu s-a produs intr-o atmosferă favorabilă internaţională. Dacă Franta a sprijinit eforturile statului român în vederea consolidării armatei, în schimb marile puteri limitrofe au făcut totul pentru a opri această operă de renaştere militară.

      Armata naţională reorganizată în perioada Regulamentului Organic, a rămas la nivelul unui nucleu, efectivele fiind restrânse, ca si capacitatea de luptă, dotarea şi armamentul. După unirea din 1859 s-a urmărit extinderea efectivului armatelor, însă trebuiau avute în vedere limitările impuse de puterile garante si mijloacele relativ restrânse  care se puteau utiliza. Prin legea pentru organizarea armatei decretată la 27 noiembrie/9 decembrie 1864 s-a alcătuit o armată permanentă de 19 345 de oameni, la care se adăugau batalioanele de grăniceri si escadroanele de dorobanţi ce urmau să cuprindă 24 548 de oameni, adăugându-se la aceasta şi forţa reprezentată de cele trei “clase” ale barbaţilor în vârstă de 17-20 şi de 26-50 de ani, la care se putea recurge, si care erau  la rândul lor supuşi instructiei şi exerciţiilor. Recrutarea a fost extinsă la nivelul întregii societăţi, dar Kogălniceanu a fost reticent în privinţa gărzii naţionale orăşeneşti deoarece ştia că ea s-ar fi aflat sub influenţa liberalilor radicali , de altfel, Kogălniceanu a fost partizanul cuprinderii cel putin a unei părţi din tărănime în armata în curs de alcătuire. În 1864, comandanţii de dorobanţi şi jandarmi au primit dispoziii de a-i instrui pe săteni în mânuirea armelor cu care au fost dotate comunele.

Alexandru  Ioan  Cuza provenea dintr-o veche familie de dregători moldoveni din părţile Fălciului, menţionată documentar pentru prima dată în 1638, doi membri ai familiei au fost luptători politici care au plătit cu viata opozitia lor faţă de domniile fanariote.

În istoriografia română a avut loc o intreagă discuţie cu privire la locul si data naşterii lui Alexandru Ioan Cuza, iar in urma ultimelor cercetări s-a admis data de 20 martie 1820 si oraşul Bârlad. Tatăl său a fost Ioan Cuza, ispravnic de Fălciu, apoi de Covurlui,iar mama sa, Sultana provenea dintr-o familie greco-italiană din Constantinopol, dar romanizată. Până în 1831 a învăţat în pensionul francez al lui Victor Cuedin la Iaşi, unde a fost coleg cu caţiva din viitorii săi colaboratori: Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Eugen Alcaz. Apoi merge la Paris, unde şi-a luat bacalaureatul în litere şi a urmat pentru ceva timp cursurile facultăţii de drept. Reîntors în ţară ocupă diferite funcţii civile şi militare, a fost director al Ministerului de Interne moldovean, înaintând repede a devenit hatman al oştirii moldoveneşti. La 30 aprilie 1844 s-a căsătorit cu Elena Rosetti Solescu. În această ultimă funcţie,cea de hatman al oastei moldoveneşti, a fost ales în unanimitate ca domn al Moldovei la 5 ianuarie 1859. Era mai presus de toate un patriot si un liberal cu perspective largi, motiv pentru care la 24 ianuarie 1859 a fost ales si ca domn al Munteniei.

În cei şapte ani de domnie, Cuza a avut alături persoane luminate si patrioţi, care l-au ajutat  si l-au sfătuit, îi amintim aici pe: Mihail Kogălniceanu, Costache Negri, Vasile Alecsandri , Nicolae Kretulescu, generalul Ion Emanuel Florescu. Cuza vroia,ca si revoluţionarii de la 1848, înfăptuirea unor reforme liberale, înlocuirea Regulamentului Organic cu o constituţie, care să ajute dezvoltarea economică, politică si culturală a poporului. Dorea îmbunătăţirea condiţiei ţăranilor, dar şi a orăşenilor . Se poate afirma că Alexandru Ioan Cuza a fost reprezentativ pentru vremea sa, iar personalitatea sa întruchipa aspiraţiile şi dorinţele poporului.[1]

Pe parcursul celor şapte ani de domnie a realizat reforme cu scopul îmbunătăţirii stării populaţiei. Se poate observa că prin aceste reforme s-a urmărit si s-a reusit intr-o oarecare măsura progresul noului stat unitar. Unirea din 1859 nu a reprezentat decât o etapă, căreia trebuia sa-i urmeze în mod necesar altele, menite a concretiza statul român.

În cele ce urmează  vom prezenta pe scurt reforma care a vizat armata. Datorită necesităii apărării noului stat constituit, reorganizarea armatei s-a înscris pe lista problemelor dominante ale statului naţional, ea fiind aşa cum se prezenta în “Românul”, la 8/20 ianuarie 1864 : “o cestiune de viaţă sau de moarte”[2]. Situaţia pe care a găsit-o la începutul domniei sale nu era prea bună, acest lucru îl ştim din scrisoarea pe care Cuza i-a trimis-o in august 1859, împăratului Napoleon al-III-lea şi işi sustine intenţia de a acorda o atentie specială “organizării militare”[3]. La rândul său, şi Mihail Kogălniceanu, ca prim-ministru al Moldovei ii atrage atenţia lui Cuza cu privire  la unele deficienţe privind armata, deci se impuneau luarea unor măsuri imediate pentru îndepărtarea abuzurilor. Este ceea ce va face Cuza încă din primul an de domnie[4] .Obiectivele ce se impuneau în opera de întărire a armatei, era în primul rând, unificarea, din toate punctele de vedere, a două armate şi apoi, o “reorganizare pe bazele unui sistem nou”. Prin această întărire a armatei s-a urmărit demonstrarea capacităţii statului român de a exista ca o entitate.

Ofiţer de infanterie cu znac, 1865

 În secolul al XVIII-lea şi prima jumatate a secolului al XIX-lea, ofiţerii din trupele pedestre ale majorităţii armatelor lumii, purtau znacuri, în general de formă semi-eliptică, de dimensiuni diferite, ornate cu diferite simboluri ( cel mai adesea cifrul suveranului sau semne de armă). Aceste accesorii uniformologice erau de regulă purtate doar la ţinuta de campanie (s-a păstrat semnificaţia iniţială de element de protecţie individuală) şi numai la comanda efectiva a trupei aflată sub arme...

 

Articolele 42-45 din Convenţia de la Paris au reprezentat bazele legale ale operei de organizare si reorganizare a armatei române. Convenţia crea condiţii favorabile pentru unificarea armatei. Opera de consolidare a forţelor militare nu s-a produs intr-o atmosferă favorabilă internaţională. Dacă Franta a sprijinit eforturile statului român în vederea consolidării armatei, în schimb marile puteri limitrofe au făcut totul pentru a opri această operă de renaştere militară.

Armata naţională reorganizată în perioada Regulamentului Organic, a rămas la nivelul unui nucleu, efectivele fiind restrânse, ca si capacitatea de luptă, dotarea şi armamentul. După unirea din 1859 s-a urmărit extinderea efectivului armatelor, însă trebuiau avute în vedere limitările impuse de puterile garante si mijloacele relativ restrânse  care se puteau utiliza. Prin legea pentru organizarea armatei decretată la 27 noiembrie/9 decembrie 1864 s-a alcătuit o armată permanentă de 19 345 de oameni, la care se adăugau batalioanele de grăniceri si escadroanele de dorobanţi ce urmau să cuprindă 24 548 de oameni, adăugându-se la aceasta şi forţa reprezentată de cele trei “clase” ale barbaţilor în vârstă de 17-20 şi de 26-50 de ani, la care se putea recurge, si care erau  la rândul lor supuşi instructiei şi exerciţiilor. Recrutarea a fost extinsă la nivelul întregii societăţi, dar Kogălniceanu a fost reticent în privinţa gărzii naţionale orăşeneşti deoarece ştia că ea s-ar fi aflat sub influenţa liberalilor radicali , de altfel, Kogălniceanu a fost partizanul cuprinderii cel putin a unei părţi din tărănime în armata în curs de alcătuire. În 1864, comandanţii de dorobanţi şi jandarmi au primit dispoziii de a-i instrui pe săteni în mânuirea armelor cu care au fost dotate comunele.

Principala necesitate a noului stat în ceea ce priveşte armata a fost realizarea unei depline unificări a armatelor celor două Principate. Era un proces complex şi multilateral. Schimbul de unităţi între cele două capitale, instituirea unei comisii de unificare a uniformelor, numerotarea regimentelor din Moldova,adunarea celor două oştiri, în vara anului 1859, în tabăra de la Floreşti, numirea unui singur ministru de război  pentru ambele Principate, crearea statului major unic, extinderea în Moldova a valabilităţii Codului penal militar muntean, au fost măsuri adoptate, chiar înaintea realizării unificării politico-administrative  a celor două ţări. Nu există nici o îndoială în privinţa faptului că domeniul miliatar a reflectat cel mai bine procesul de unificare.

Organizarea armatei, pe lângă unificarea acesteia, a mai avut în vedere şi problema  modernizării ei. A fost creată o casă de dotaţiune , s-a întocmit un regulament al comenduirilor, s-au constituit companii de disciplină, au fost create şcoli militare pe lângă toate regimentele, a fost înfiinţat “Monitorul oastei”. Toate aceste măsuri, dar şi altele au contribuit, mai ales în primii ani ai domniei lui Alexandru Ioan Cuza la realizarea unei schimbări radicale în domeniul militar. Bineînţeles că principala realizare, pe plan organizatoric a rămas decretarea legii de organizare a armatei, la 27 noiembrie/9 decembrie 1864.

(Imagini preluate din albumele "Uniformele Armatei Române. 1830-1930", Bucureşti 1930, reprezentînd znacuri şi militari moldoveni de infanterie pe la 1845, şi din "Albumul Oştirii", Bucureşti, 1852, reprezentând un ofiţer de infanterie munteană de pe la 1850)

La 14/26 aprilie 1859,s-a decis concentrarea armatelor celor două ţări într-o tabără în Ploieşti şi Buzău, aşezată la Floreşti[5]. S-au construit 400 de bărci. Aici s-au strâns efective însumând peste 11 000 de ostaşi din armata permanentă, dorobanţi şi grăniceri. Tabăra de la Floreşti a prilejuit instruirea în comun a unităţilor celor două armate, executarea de trageri masive , uniformizarea mânuirii armelor şi chiar un “simulacru de război” la 23 august/4 septembrie 1859[6]. O importanţă deosebită a avut-o nivelul de pregătire militară ce a fost atins în cadrul taberei, pregătirea de luptă cu un eventual duşman din afară, inaugurându-se astfel o etapă în istoria armatei naţionale româneşti.

Întărirea armatei, nu era posibil să se îndeplinească în condiţii bune fără a dispune de un număr suficient de ofiţeri bine pregătiţi. În aceste împrejurări, şcoala militară pentru formarea de buni ofiţeri a reprezentat o preocupare permanentă în perioada consolidării statului modern român. Pentru pregătirea cadrelor oştirii erau cele două şcoli militare, din Iaşi şi din Bucureşti. După unirea celor două şcoli, se constata la 5 iulie 1862 că erau 70 de elevi, repartizaţi în cinci clase. La 30 septembrie 1862, este inaugurat un nou an de studii; cursurile se ţin sub direcţia maiorului francez Lamy, şeful misiunii militare franceze în România.

Cu prilejul unei audienţe la Napoleon al-III-lea, Vasile Alecsandri a obţinut acordul acestuia pentru primirea în şcolile militare din Franţa a unor ofiteri români, era vorba de şcolile de la Saint Cyr, Metz (geniu), Saumur (cavalerie), Brest (şcoala navala), un număr de ofiţeri beneficiind de această posibilitate în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Foarte importantă a fost şi participarea unor ofiţeri la opraţiunile militare desfăşurate în diferite puncte ale globului. Cinci ofiţeri au fost trimişi să asiste la luptele ce se desfăşurau în Maroc, opt la operaţunile ce aveau loc în vederea desăvâşirii eliberării sudului Italiei, alţii au fost trimişi în Algeria, în Mexic şi în Statele Unite ale Americii în timpul războiului de secesiune.

O altă problemă importantă a Principatelor Unite căreia trebuia să i se găsească o rezolvare a fost aceea a armamentului. Pentru soluţionarea acestei probleme, Principatele Unite s-au adresat Franţei, puterea care a favorizat în cea mai mare măsura procesul de creare a României moderne. La 14 mai 1863, generalul Ion Emanuel Florescu îi raporta lui Cuza că  a primit din Franţa 200 de pistoale revolver, 800 de carabine de vânători şi 1000 de puşti ghintuite de infanterie.  O atenţie deosebită a fost acordată artileriei, de fapt a fost creată o nouă artilerie[7]. În 1863, au fost cumpărate din Belgia 24 de tunuri Veuve Lachausser, şi în acelaşi an Serbia a dăruit  Principatelor Unite Române alte guri de tunuri; tunuri au fost cumpărate şi din Franţa.

Dar în afară de armamentul adus din apus, Cuza s-a gândit să înfiinţeze în ţară întreprinderi care să poată fabrica si repara armament. În acest scop a fost înfiinţat “Arsenalul armatei”, în Bucureşti; piatra fundamentală a clădirii a fost pusă de către domn la 20 iulie 1863. O parte din clădirile mănăstirii Mihai Vodă au fost transformate în ateliere care au confecţionat un important număr de uniforme. “Intr-una din casele de la Malmeson” a fost amenajat primul arsenal[8], iar apoi s-a costruit cel din Dealul Spirii; s-a adaugat depozitul de pulbere de la Cotroceni, fabrica de pulbere de la Târguşor, o mică turnătorie de proiectile adusă din Belgia[9].

În preajma încheierii domniei lui Alexandru Ioan Cuza, armata română a trecut printr-un proces îndelungat de schimbări. Totul a fost  reorganizat, numeroase unităţi şi instituţii noi au fost create. În cadrul a trei divizii teritoriale- Bucureşti, Iaşi şi Craiova- existau şapte regimente de infanterie, două regimente de cavalerie, un regiment de artilerie, batalion de vânători, un batalion de geniu si un batalion de pompieri. La Bucureşti funcţiona “Direcţia artileriei”, care avea în componenţă: manufactura de arme, compania de uvrieri, atelierul de artificii, atelierul de lemnărie, atelierul mecanic de fierărie şi topitorie, precum şi arsenalul, iar fabrica de praf se găsea la Târguşor, de altfel la Bucureşti îşi avea garnizoana şi “trenul echipajelor”. La Iaşi funcţiona “Şcoala de scrimă, gimnastică şi a copiilor de trupă”. Jandarmeria avea şase escadroane şi două companii, trei escadroane aveau garnizoanele în Bucureşti şi Iaşi, iar trei erau repartizate in judeţele din estul ţării. Grănicerii erau împărţiti în zece batalioane, iar dorobanţii în 30 de escadroane. Există un stat major, cele două direcţii ale Ministerului de Război, Statul major general, Consiliul permanent al instrucţiunii oastei, Comitetul consultative al armatei, Comisia superioară a dotaţiunei oastei, precum şi comisiile corecţionare ale corpurilor. Serviciul sanitar al armatei, interdependent militar şi corpul ofiţerilor de administraţie completă. Acestea erau unităţile  şi organismele noii armate naţionale, care în mai puţin de un deceniu a fost unificată, modernizată şi pregătită pentru rolul ce urma să îl aibă în următoarea etapă istorică[10].

Se poate spune că atenţia pe care a arătat-o Cuza faţă de armată se explică, nu numai prin apartenenţa sa, la începutul carierei şi în momentul în care a fost ales domn al Moldovei la această instituţie fundamentală a ţării, dar şi prin realizarea faptului că armata este un semn al autonomiei ţării şi mijlocul  esenţial pentru a apăra integritatea ei teritorială.

În 1881, Zoe Sturdza, sora lui Costache Negri, scria:” Principele Cuza va avea întotdeauna o pagină strălucitoare în istoria ţării sale. Căci omul a avut slăbiciuni inerente sărmanei noastre nature umane, suveranul a fost întotdeauna integru şi pătruns de cel mai mare patriotism”. Cuza a fost, în fond, un mare revolutionar al poporului român, a urmărit îndeplinirea programului revoluţiei de la 1848 şi a contribuit esenţial la îndeplinirea unor puncte esenţiale ale acestui program.[11]

Bibliografie

C.C. Giurescu, Alexandru Ioan Cuza, Bucureşti, 1973. C.C. Giurescu, Cuza Vodă in memoriam, Iaşi, 1973. Dan Berindei, Epoca Unirii, Bucureşti, 2000.
[1] C.C Giurescu,Cuza Vodă in memoriam, Iaşi, 1973, p. 8-10.
[2] Puterea armată în “Românul”, din 8/20 ianuarie 1864.
[3] R.V. Bossy, Agenţia diplomatică a Românie în Paris şi legăturile politice franco-române sub Cuza Vodă, Bucureşti, 1931, p. 169.
[4] C.C. Giurescu, Alexandru Ioan Cuza, Bucureşti, 1973, p. 96-97.
[5] Constantin Toderascu, Tabăra militară de la Floreşti, din vara anului 1859, începutul contopirii oştirilor Principatelor Unite Române, în File din istoria militară a poporului român, vol. I, Bucureşti, 1973, p.49-68.
[6] Dan Berindei, Frământările grănicerilor dorobanţilor în jurul taberei de la Floreşti(vara anului 1859),în “Studii” X ( 1957 ), nr.3, p.114-133.
[7] P.V. Nasturel, Contribuţiuni la istoria artileriei române, Bucureşti, 1907, p.145.
[8] “Monitorul oficial al Ţării Românesti”, nr 47, din 26 februarie 1860, p.188.
[9] C.Cazanisceanu, Primele arme româneşti fabricate la manufactura din Bucureşti, in “Revista muzeelor”, IV(1967), nr.3, p.278.
[10] Dan Berindei, Epoca Unirii, Bucureşti, 2000, p.187-188.
[11] C.C, Giurescu, Alexandru Ioan Cuza, Bucureşti, 1973, p.150-151.